O mama si-o alta mama

Ne-am virozat...nu toti, ci doar tasu si Mihu mic...pentru cine nu stie cum e cu copil virozat, va explic imediat..

De unde exista doar : Tati!!!, brusc , in holul lui Medicover, Mihu stand la tasu in brate a emis un : 'A mamiiii! plin de jale, de am intepenit si eu si tasu...aha, deci stii ca ai si mama, mbon..
Si stieeeee...de cand e bolnav ar sta non stop in brate la ma-sa. Nimic anormal, ar zice unii. Dar domne, stai asa, ca eu nu-s obisnuita cu din astea. Al meu copil in stare naturala, face orice altceva in afara sa stea la mine in brate. Ne obisnuim si cu asta (stiu, suna ciudat). Prestam numai in brate, pana ne cam cad brate ca are vo 12 kile.

Problema intervine cand ma-sa trebuie sa se duca la job. Am avut prima experienta cu copil-maimutica catarat pe mine ca nu vrea sa plec. Sincer, nici eu nu voiam, dar deh... explicat ca de acolo vin banii nostri pentru mancare, casa, jucarii, haine etc...tot nu prea, dar in fine.

Tot parte din virozeala e si suzeta..sau mai exact suzetele...nici o cantitate din ele nu e suficienta, le-ar vrea pe toate, tot timpul...mama lor de bucati de plastic.Bine macar ca de data asta a putut respira pe nas si nu am mai avut scandal si cu asta, ca inca nu a invatat sa respire pe urechi..

Creiereala maxima vine cand incep urletele..care vin pe banda rulanta, motivate sau nu...pur si simplu, din senin, incepe sa planga...cam la 5 minute cu regularitate...cand mai are si motive, pai sa te tii!!! Degeaba vorbesc cu el, incerc sa ii explic cate ceva, nu...cote maxime, care ar face geloasa orice soprana si-mi strapung mie creierii nedormiti..

Ca orice problema, toata situatia asta mai are si solutii: daca de tasu am "scapat", in sensul ca a plecat in delegatie , pe Mihu l-am tratat cu diverse siropuri, siropele, pufuri si alte cele, dar nici de data asta nu am ajuns la antibiotic, ca am luat-o din pripa. Dar solutia majora a venit pe doua picioruse, cu tramvaiul 32..

SARU'MANA BUNI!!!!!!!

Cand am vazut-o intrand pe usa duminica dupa-masa, imi venea sa ii pup picioarele (nici eu nu stateam stralucit cu sanatatea si Mihu era la apogeul virozei). Si n-a mai plecat, domne. A stat la noi de atunci, i-a calmat si pe nepot si pe fiica-sa, a dormit cu nepotul ca fie-sa sa mai revina si ea cat de cat in grafic, s-a pliat pe toate cele si ne-a scos la liman.
Sa mai zic o data: SARU'MANA BUNI!!!!!!!
Si cand ii zic ca nu stiu cum o sa pot sa-i multumesc vreodata pentru ce face pentru noi, se uita la mine cu ochii ei mari, verzi si faini si-mi spune: Ba o sa poti! Sa faci si tu pentru el ce fac eu acum pentru tine!
Sa traiti, am inteles, se executa!
Sa mai zica cineva ca nu-s copil cuminte si ascultatro si la 34 ani...

2 ani

Aleluia!!!! Am ajuns si aici…are 2 ani si nu-mi vine sa cred… zic doi aaaaniiii (imi place de mor sa ii lungesc asa)..ma uitam de dimineata la el: o salopeta de lanitza pe care a primit-o anul trecut si ii era maaaare(ii indoiam bine mansetele si era ok, ideea era sa-i vina mai mult timp). Anul asta ii vine bine spre fixa spre scurtuta. Mda, e un lungan. Biscuite in dunga, vorba cuiva. Sta pe bancheta de la bucatarie si imi arata zambetul lui smecheresc plin de dinti. Dintiiii!!! Doamne cat ne-am mai chinuit cu ei: urlete, trezit in miezul noptii, geluri, panadoale, muscaturi. Au trecut si astea, mai avem maselele si scapam cu totul. E tuns nitzel ca Spock din Star Trek ca nu l-am mai prins la somn sa il tund si am efectuat procedura live. Sa tunzi live un sprignel de copil care nu sta cateva secunde linistit se soldeaza cu o freza cum vedeti.

Imi comanda victorios: Iautu’!! desi m-am obisnuit cu asta, ziua asta e ca aia de revelion: iti dai seama de toate maruntisurile pe care nu le-ai vazut tot anul. Dap, copilul meu vorbeste. Mult. Destul de clar cat sa ne dam seama ce vrea. Nu ca am fi avut un dubiu pana sa inceapa sa vorbeasca cum ca nu i-ar fi placut iaurtul. Mananca iaurt. Dar nu orisicum. Eu scot o lingurita de iaurt, el ia tacticos un fulg de porumb din castronel si-l potriveste pe lingurita. Si il apasa. Si ma anunta: Apaaaasaaaaa! (volum maxim). Da, mami, te-am rugat sa nu mai apesi , ca uite, s-a varsat iaurtul din lingurita! Incantare maxima in coltul lui.

Si uite-asa , cate una, cate una, mananca iaurt. Trece la paine cu unt si dulceata. Mai nou ii place si zacusca, care pana acum cateva zile era “cuca”, acu s-a upgradat la “zacuca”. Suntem pe calea cea buna, as zice.

Program de dimineata normal: fugarit prin casa pana sa-l duci la baie sa-l speli, ocazie cu care alearga cum l-am facut eu acu 2 ani, prin toata casa. Si are viteza, domne! Mai si striga: Te pind!!! Ca in: eu strig te prind, ca tu sa vii sa ma fugaresti si sa strigi te prind! Intr-un final e spalat, pampersit (da, inca nu-l pasioneaza olita sau wc-ul si nici nu-l presam cu asta, ca ne plange sufletul oricum ca nu mai folosim exclusiv scutece textile, la vara om trece noi si la etapa urmatoare), imbracat.

Toata ziua se joaca, alearga, face lego, puzzle, cere sa-i citesti etc…si ma mir…cand a ajuns domne asa mare???? Manutele alea mici, mici, acum apuca piese de lego si le potrivesc bine, dau pagini, ciufulesc pisica, functioneaza uimitor de bine…si piciorusele alea luuuungi si cam slabanoage…da din ele cu o viteza ametitoare! Gatul care era doldora de cute de bebelus dolofan, acu e lung si slabut. Cel mai mult ii place sa-l pupi pe gat. Iti zice sa ii faci : Hap! ‘A gat! Si rade de nu mai poate..

Nu pupa. Domne, eu n-am vazut copil sa nu pupe..pana la fimiu!! Se lasa pupat cu mult drag in ultima vreme , dar el sa pupe n-ai sa vezi.. Later edit: imi iau vorba inapoi, a pupat-o pe Emma fix de ziua lui.

Il plac lego si puzzle. Nu e pasionat de desenat/colorat, doar mananca creioanele in continuare.

Ii plac masinile si tot ce tine de roti. Orice are roti, e bun. Ne entuziasmam in continuare pe calea Rahovei la autobuze, tramvaie, camioane, masini de gunoi. Orice ruleaza e interesant.

Aveam o speranta cum ca pe la 2 ani o sa fie o scama mai linistit. Nope. Daca ceva, are mai multa energie/viteza.

Siii…durerea mea cea mare!!! In continuare mananca noaptea. Imi amintesc cum in naivitatea mea, discutam cu mama pe la ce varsta nu ne-am mai trezit noi noaptea. Si mama, scormonind in urma cu 30 si de ani in memoria ei, zicea ca pe la 1 an si eu si frate-meu nu mai mancam, doar ne trezea sa ne puna pe olita, ca era grav cu scutecele pe atunci. Mda, ma gandeam cum rezist eu pana la 1 an.. Surprizaaaaaaaaaaaaa!!! La 2 ani, facem aceleasi lucru. Sunt sigura ca Dumnezeu acolo sus, rade de se tavaleste pe jos de iluziile mele. Mno, asta e. Copilul mananca, creste, totu-i bine in lumea lui. Imi pun sperantele deja in varsta de 3 ani. Daca iau in considerare faptul ca tasu, om mare de altfel, se trezeste cateodata noaptea de foame si se duce si-si ia din frigider cate ceva, ajung la concluzia ca, daca fenomenul se prelungeste peste 3 ani, mai bine fac niste sandvisuri de seara si-l trimit la bucatarie sa-si ia singur ..:D dati cu rosii cat vreti, dar deja ar fi cam mult..

Ma uit la el si mi se inchid ochii..de somn..pai cred si eu, de 2 ani in ritmul asta..dar nu-i bai…va veni o vreme cand va dormi toata noaptea, va manca singur, se va imbraca singur, va face cele necesare la toaleta si nu in pampers. Si atunci o sa imi fie dooooor de perioada asta. Cum mi-e dor de mirosul lui de bebelus care a disparut incet, incet si eu nu mi-am dat seama pana cand, intr-o zi , nu a mai fost. Acum miroase a copilas.

2 ani..o viata de om mic…mic si dragalas…deja are prieteni, preferinte, neplaceri, incearca sa ne pacaleasca, se alinta, e lipicios si alintat. E OM in toata puterea cuvantului.

La multi ani, pui de Kerekes! Sa ajungem sanatosi la 3 ani ai tai si sa ne bucuram cum trebuie de tot ce vine!

PS: va pun si o poza cu tortul home-made, dupa o reteta fantastic de usoara de la mama Emmei.

Laica la biserica

Subsemnata laica din titlu nu prea agreeaza dusul la biserica. Nu stiu rugaciuni, exceptand Tatal Nostru la care vad cu stupoare ca de fiecare data cand o zic in gand ca iar s-a deocheat copilul, gasesc alta versiune.

In general tin interactiunile cu biserica la minim, adica exceptand datile cand a fost nevoie de mine – casatoria mea, botezul la care am fost nasa si botezul lui fi-miu, nu prea calc pe acolo. Motivul este ca de fiecare data ies sifonata si cu increderea in mine la pamant ca nu stiu cele necesare, oranduite etc..Trec valsand prin fata/spatele icoanelor/a preotului etc, ies din biserica cum ies din birou, adica cu spatele la cele sfinte, stiti voi, nefacute din astea..Bine ca n-am reusit sa intru in altar incercand sa ies din biserica .

Mno, si zilele trecute, ma duc eu ca o floare , la o biserica sa vorbesc pentru un botez la care o sa fiu din nou nasa. Caut biserica un sfert de ora pe la Universitate, gasesc, intru, imi aduc aminte sa fac o cruce, gasesc o tanti din personalul (cat de ciudat e sa spui asta?) bisericii care imi spune ca preotul spovedeste si sa stau sa astept ca sa intreb si eu de botez. Evident ca l-am numit domnul preot, da?

Cunoscandu-mi obiceiurile, ma asez cuminte intr-un scaunel din ala de lemn incomod si astept, incercand sa ma abtin de la boacane. Dar ce te faci cu mintea???

Stiti senzatia aia cand cari niste plase in ambele maini si nu mai ai nici un deget disponibil sa te scarpini pe varful nasului, unde tocmai a inceput sa te manance? Si imediat simti ca te mananca tot corpul, tocmai fiindca stii ca nu ai cum?

Ei, fix asa eu cu gandurile in biserica. Imi pun in minte sa nu ma gandesc la nepotrivite. Si stau eu cuminte si trag o rugaciune la Doamne Doamne pentru Mihu, pentru buni, pentru Kerekesul meu etc. Asta o fac oriunde  ma apuca de obicei, si in drum spre serviciu.

Si aud un fashait…ca ala de pungi…eu, care nici nu prea indraznesc sa respire des in biserica. Ma uit: o doamna in etate (bineinteles ca am numit-o imediat mamaie in mintea mea) cauta ceva intr-un maldar de pungi…si cauta, si cauta, vreo 5 minute, de imi venea sa ii zic eu ceva sa inceteze. Gaseste intr-un final ce cauta. Isi face un soi de set-up si se pune in genunchi, bate vreo doua matanii cu capul de podea.. la propriu. Ma uit crucis si incerc sa inteleg de ce..adica, stiu ca asa fac unii, dar nu vad sensul. Se potoleste.

Ooooo, ba nu! Se duce si cauta o pernuta. O dureau genunchii. In mintea mea ma tavalesc nitzel de ras. Reincepe datul cu capul de podea stand in genunchi. Si gandul, bata-l vina! Pfaaaaai, Mihu are 2 ani si face asa …sper ca ii trece pana la varsta tanticii respective…iar am sfeclit-o cu gandurile in biserica!!!!

Ma uit ca s-a facut un sfert de ora de cand stau acolo. Itesc un cap curios din scaun si vad ca e aceeasi tanti la spovedit.. ce-o fi facut oare, de are atatea de spovedit, domne? Aoleuuu, Lauro!!! Mai taci din gura, pardon gand, ca nu-I treaba ta…sunt sigura ca si asta e un pacat.

Mhhhm, as fuma o tigara…mda, sunt sigura ca nici asta nu trebuia s-o gandesc aici…

Ma apuc sa fac statistici.. pana acum au intrat 12 femei in biserica, pardon uite-o si pe a treispea…si doar doi barbati..hmmm, una din cele evlavioase asa, mi se pare ca uita lung la mine…ce-oi mai fi facut…bai da ce e toata lumea infofolita asa, toate cu caciuli pe cap, ca nu-I asa frig…aaaaaaa!!!! De asta oare se uita lung? Evident ca nu am nimic pe cap…asta e alta discutie, ca nu mie se pare ca as avea de ce sa-mi acopar capul si sa imi fie rusine sau ceva..ma fac ca nu vad, continui statisticile..

Jumatate de ora…mai nene, si sa fi lucrat in prestari servicii pe centura si nu avea ce sa povesteasca atat!!! Sunt sigura  ca lumea se duce mai des la duhovnic decat la psiholog. Suspectez ca e si din cauza ca-I mai ieftin , dar si din cauza ca e mai bine sa fii catalogat drept  credincios  si nu drept nebun. Hait, iar ma bag unde nu-mi fierbe oala..Iaaaa, uite ca se ridica…

Am reusit sa abtin la timp sa nu rad. Doamna s-a ridicat de ziceai ca suntem in filmele americane unde scot aia raul din cineva si persoana se ridica si se scutura vizibil eliberata…mno, fiecare cu ale ei..Laura, te rog eu, numai nu rade in biserica!!!!

Ia sa ma duc sa intreb…phiiii, ia uite si la biserica sunt unii care se baga in fata…o domnisoara tinerica si sprintena si evident cu caciula pe cap a taiat coada la spovedit.Acu ma infurii si-mi vine sa ma ratzoiesc la ea: femeie, ma asteapta ala micu acasa!!!! Sunt sigura ca am bifat iar cateva pacate…

Tinerica termina repede ce are de zis…fata cuminte… ma ridic si eu si il abordez pe parinte:

-          Buna ziua, aaa, saru’mana, parinte…as vrea sa vorbesc cu dumneavoastra de un botez

-          Da sigur, haideti sa programam.

-          Pai stiti, inainte de asta, voiam sa va intreb daca aici se poate sa nu bagati bebele cu capul in cristelnita, doar sa ii dati cu apa pe capsor asa…

-          Aaaaa, nu, la noi..

-          Pai, parinte, eu stiam ca se poate..

-          Nuuu, de 15 ani sunt aici si la noi nu..

Replica in capul meu: no, poi sa stiti ca ailalti isi fac de cap si fac fix asta!!!

Cu voce tare:

-          Bine, parinte, multumesc, la revedere!

Ies din  biserica si de-abia la poarta imi amintesc iar ca nu trebuia sa ies asa. Imi aprind o tigara si scanez: mda, iar ma simt mica, proasta si neavenita…. Dar imi revin pana la colt..

Despre limite

Acum ceva timp am citit o carte de Jesper Juul numita Acesta sunt eu! Tu cine esti? Vorbea foarte clar despre limite. Limite generale, ale societatii si limite personale. Limitele personale mi-au deschis ochii asupra unui capitol asupra caruia nu am fost informati in copilarie si anume: e ok sa ai limite personale si nu ai de ce sa dai explicatii cuiva in privinta lor si sa le justifici, cat timp limitele tale nu ingradesc libertatile normale ale altuia. Mai clar, exemplul era cu cineva caruia nu ii placea sa I se cotrobaie prin dulap. Pur si simplu nu suporta treaba asta. Si e ok sa nu vrei sa iti faca cineva treaba asta, cat timp ii respecti si tu cineva-ului aluia limitele personale.

Informatia asta aplicata in momentul in care cresti un copil, se traduce asa (sau cel putin asa o traduc eu): mama e si ea om, are si ea nevoi care trebuie indeplinite/rezolvate. Necesitatile tale de copil vor fi implinite primele intotdeauna, dar cand e vorba de dorintele tale (e o diferenta intre dorinte si necesitati) le voi indeplini cat pot, cum pot, iar daca se bat cap in cap cu nevoile mele, s-ar putea sa te si refuz ferm si bland…cu explicatii, totusi ca sa intelegi de ce.

Exemplu clar: Ne ducem la nani pe la 8 si ne mai jucam prin pat pana pe la 9 cand adoarme. Intr-o seara, eram foarte obosita, simteam ca alunec incet incet spre somn, nu mai aveam putere sa ma mai joc cau-cau (un soi de gadi-gadi comandat de Mihu care imi spune unde anume sa ii fac, la gat, la cap si rar si la talpa) sau tagadam (la asta va prindeti voi care e faza)…ne jucam de-a ascuns..adica el se duce si-si baga capul in pernele din colt si ma anunta ca s-a ascuns, si eu incep : Unde o fi Mihu? Nu-l gasesc pe Mihu…l-a vazut cineva pe Mihu?? Si el vine spre mine si-mi spune: uite! Uite!

Ei nici pentru asta nu mai aveam putere, ca trebuia sa mai si gandesc nitel, asa ca am trecut la alta abordare:

-          Mihu, eu nu vreau sa ma mai joc acum, mi-e somn si sunt foarte obosita si vreau sa fac nani.

-          Cau-cau, vine raspunsul..

Repet de cateva ori, el mai incearca, eu mai repet…intr-un final concluzioneaza: Nani!

-          Da, mami, hai sa facem nani!

Unii ar putea spune ca i-am refuzat copilului ceva ce puteam sa ii dau. Da, puteam. Cum am putut sa ma trezesc atatea nopti pentru mancat/schimbat/dinti si multe altele. Acelea erau necesitati. Si era musai sa I le rezolv. Niciodata nu ii voi reprosa ca, si acum , la aproape 2 ani, se trezeste sa manance peste noapte. Mancarea, odihna, spalatul, iesitul afara sunt necesitati pe care I le indeplinesc si nu doar asa in sila, ci cu un zambet pe buze, un cantecel, le fac cat mai placute pentru amandoi. Cand e marait e plimbat in brate cat se poate, pana se linisteste.

Lectia exemplului de mai sus asta a fost: Sunt si eu om! Am si eu nevoi! Si da, o sa te refuz cateodata, cu explicatii ca sa intelegi pe cat posibil de ce si in ce fel, cu blandete, dar ferm. Iar de aici tu vei intelege la randul tau ca poti face la fel. Si-mi vei spune limitele tale cand le vei dezvolta.

Mai important decat atat, vei spune si celorlalti care iti sunt limitele. Nu vei mai juca un joc doar ca sa nu superi pe cineva, nu vei fuma o tigara fiindca iti va fi rusine sa o refuzi chiar daca nu vrei, nu vei incerca ceva ce nu iti doresti doar fiindca ti-e frica ca vei fi luat in ras si desconsiderat.

Vei sti care iti sunt limitele, vei sti sa le verbalizezi cu blandete si ferm, astfel incat sa nu fii in postura de a nu putea spune NU. Asta e boala generatiei mele si asa as vrea sa si ramana, sa nu se propage si la generatia din care faci tu parte.

Iar prin exemplul meu, vei invata ca nu trebuie ca necesitatile tale sa vina dupa dorintele unei persoane intotdeauna, ca tu trebuie sa contezi cel mai mult si sa te apreciezi. E ok sa iubesti pe cineva si sa mai pui din cand in cand persoana respectiva inaintea dorintelor tale, dar nu intotdeauna si nu inaintea necesitatilor. Exemplu concret: du-ti iubita la film, nu te du numai la bere cu baietii!! Mai spala si tu vasele cand o vezi obosita! Iesi la o bere si cu taica-tu, chiar daca e taciturn si poate nu e chiar asa fun ca prietenii tai! Dar cand te suna prietenii sa te duci la o bere la 12 noaptea si tu ai examen a doua zi de dimineata si ai vrea sa dormi, spune-le chestia asta. Ca tu alegi sa nu.

Pastreaza un echilibru in ce faci. Nu te lasa pe tine la urma ca sa ii multumesti pe toti ceilalti, pentru ca nu vei ramane decat cu frustrari si din experienta personala, oamenii se obisnuiesc sa le faci si sa le dregi si uita sa mai aprecieze. Asa ca apreciaza-te tu pe tine si te vor aprecia si altii cand vei face ceva pentru ei.

Iar cand vei avea un copil, invata-l si pe el cum sa o faca.

Voi ati inceput sa va stabiliti limitele in relatia cu copiii? Cum?

Dorul de tati

Tati de Mihu mic e delegationist..asa e jobul lui, asta face de mult timp. O perioada de vreo 5 ani inainte sa apara Mihu mic, pleca luni dimineata si mai venea vineri seara. Eu ma obisnuisem cu asta si in timpul saptamanii imi vedeam de ale mele, in weekend ne petreceam timpul impreuna.

Cand am ramas insarcinata cu Mihu, Dumnezeu de acolo de sus a facut El ce stie mai bine si a compensat o sarcina dificila cu prezenta lui tati langa noi. A fost acolo si cat Mihu a fost mic-mic si ne-a ajutat enorm lucrul asta. Dar a venit momentul sa si plece din nou, de data asta pentru o perioada de 3 luni, timp in care am fost si noi o data in vizita la el, pe la jumatatea perioadei. In prima faza, Mihu parca nici nu a observat ca taica-su lipsea din casa. Eram noi doi si ii ajungea. Cand am ajuns in vizita la tati, s-a bucurat si a fost nedezlipit de el pentru perioada cat am stat acolo. Am revenit noi doi la domiciliu si atunci a inceput sa intrebe de tati. Cum vedea copii cu taticii lor in parc, incepea sa intrebe de al lui. I-am explicat cum am putut eu la momentul respectiv, el avand 1 an si 7 luni atunci. Banuiesc ca atunci a constientizat el ce si cum.

Si tati a continuat cu delegatiile. De cate ori pleaca, Mihu il cauta intens prin casa, intreaba de el, e marait catva timp si e normal, nici nu mi-as dori altfel. Ei doi au o relatie foarte buna si chiar speciala.

Acum tati e acasa pentru doua saptamani si e chiar si in concediu, ceea ce inseamna ca a preluat rolul lui buni, care momentan e putin indisponibila. Sta cu Mihu toata ziua, ii da sa manance, il scoate afara, il culca, il spala etc…stiti voi, tot tacamul. Si face o treaba foarte buna. Si tin sa ii multumesc pentru asta, ca stiu ca-s destul de rarutze exemplarele de tatici care reusesc sa stea cu copilul o zi intreaga fara zeci de telefoane date mamei.

Pe langa inerentele probleme, adica faptul ca fiul meu a uitat brusc ca are picioare si doreste sa fie dus numai in brate pe afara si ca ii cere lui taica-su multe si marunte pe care maica-sa nu I le-ar da, dar taica-su ori nu stie, ori nu-I rezista (dar nu-s prea grave), tati reuseste progrese mari cu el. Respectiv, piatra noastra de incercare de ceva vreme, l-a obisnuit sa nu mai adoarma in sling, ci in pat. Asta a necesitat o rabdare fantastica, de care numai oamenii asa calmi ca al meu sot dau dovada.

Exemplu concret: pe 1 decembrie am fost la parada, unde ne-a placut foarte mult, dar am vazut multe si marunte si ne-am entuziasmat si au fost foarte multe lucruri noi de procesat, ceea ce a dus la suprastimulare. Jumatate din ea am rezolvat-o in plimbarea facuta pe jos pana acasa. Dar cealalta jumatate? S-a manifestat printr-o stare de miorlaiala (suna urat, dar asa denumesc eu fenomenul in care Mihu are toate necesitatile indeplinite , dar tot se jeluie si plange pe diferite tonalitati care de care mai inalte si ascutite…nu am alt cuvant, poate o sa gasesc unul mai potrivit in viitor). Miorlaiala asta este punctul meu slab, ma aduce la o stare de nervi si Mihu ma simte, si da-i mai departe, etc, cerc vicios.

Si aici a intervenit taica-su care s-a plimbat cu el in brate prin camera si l-a convins ca nu e nimic interesant dincolo de usa, ca e obosit si ar trebui sa facem nani cu toti, lugu lugu, si uite-asa a calmat el un copil obosit si pe maica-sa si toata lumea a fost fericita.

Cat de curand tati va pleca intr-o noua delegatie si presimt ca va fi iar greu pentru Mihu. Si pentru el si pentru mine. Totusi, este o situatie in viata noastra si trebuie sa ne descurcam cu ea. La sfatul unei prietene bune, incerc sa ii explic ca dormim X nopti doar noi doi si apoi se intoarce tati. Sau daca e o perioada mai lunga, numaram saptamanile sau week-endurile intr-o forma in care el poate intelege. Sau nu. Dar principalul e ca ii ofer o explicatie si intotdeauna inchei cu : tati se intoarce la noi intotdeauna, puiule. Pentru a-I oferi un sentiment de siguranta. Asta e metoda mea, aplicata cu un oaresce success de a-I explica unui copil care inca nu stie masurile timpului gen zile, saptamani, luni, sezoane.

Il vedem pe tati pe Skype cand se poate, Mihu daca aude ca suna Skype-ul incepe sa zica: tati, tati! La telefon inca nu a inteles ce se intampla, dar cere sa o sunam pe Emma sau pe buni, deci nu mai e mult pana acolo. Incercam tot ce se poate ca sa il asiguram ca tati, chiar daca nu e langa noi, nu a disparut pur si simplu, in neant, ci e acolo, undeva in  lumea asta , cu treaba si cand termina treaba lui, se va intoarce la noi. Si va avea iarasi un timbru mic si dragalas lipit de el, fara de care nu poti nici sa te barbieresti linistit:

Pentru ca da, este normal sa ne fie dor de el, si lui Mihu si mie. Asta inseamna ca suntem familie.

Iubeste!

Ultima perioada a fost una destul de buna pentru noi. Mihu si-a dat drumul la vorbit si asta a redus considerabil situatiile cu potential exploziv. Acum poate spune aproximativ tot ce isi doreste, asta cand il si intelegem, pentru ca, desi spune foarte clar unele cuvinte, pe altele trebuie sa le ghicesti. Buni pedaleaza zilnic pe ideea: Puiul mamii, dar tu nu mai esti bebelus, sa plangi asa (aici deja ma incruntasem, dar draga de ea a continuat), esti copilas mai mare si poti vorbi acum. Spune-I lui buni ce vrei, cu cuvinte, ca sa inteleg si sa iti pot da ce iti doresti. Si a inceput sa inteleaga acest aspect si sa ceara in cuvinte si nu prin plans.

Ei cateodata isi mai doreste si ceva ce nu se poate sa primeasca, cum ar fi cutitul sau sa darame dulapul si asta e, nu primeste. Si incepe o crizuta sanatoasa cu plans, ca e normal sa plangi cand esti frustrat si suparat. Si e chiar si constructiv, ca tu nu-ti dai seama ca acel cutit te poate taia, ca nu ai vazut o taietura pana acum, Slava Domnului!. Dar cand te linistesti si chiar mai si auzi argumentele, incepi sa iti dai seama ca acel cutit iti este refuzat sistematic, deci e o treaba cu el. Si maica-ta iti mai si spune: Puiule, stii ca mama iti da ce se poate, cand se poate. Asta chiar nu poti sa ti-o dau, pentru ca te vei rani. Ceva, ceva se lipeste acolo de creieras si data viitoare criza e din ce in ce scurta, semn ca frustrarea resimtita initial si-a facut loc in creierasul tau si ai invatat ceva din ea, ai invatat cat de cat sa o gestionezi. Ca despre asta e vorba…

Tot din capitolul Bine ca exista limbajul verbal! Isi foloseste vocabularul sa relationeze cu alti oameni din afara casei si e foarte incantat cand lumea reactioneaza bine si il intelege. Intra in parc strigand: Donu’! Donu’! ..pai cum sa nu zambeasca domnul portar cu gura pana la urechi la el? Sau vecina care se lichefiaza instant cand se urca in lift cu noi si il aude ciripind: ‘A zece!..ca acolo stam noi, la 10.

Cateodata, vorbele lui totusi nu sunt folosite in scop de nevoie, ci pur si simplu asa, spre stupefactia extaziata a maica-sii.

Sambata seara, program de adormit copilul in formatie completa, ca era si taica-su acasa. Dupa formalitatile clasice: Tati? Aici e tati, puiule. Mami? Aici e mami, puiule. Puka? Puka doarme deja, puiule. Botzu? Si el doarme. Buni? E la ea acasa…etc. Se trece la rememorarea activitatilor de peste zi, ca asa ii place lui: Emma!!! (fusesera copiii in vizita la noi in seara respectiva) ‘Anis! Dadi!

Se mai foieste el acolo si vine si se lipeste de mine. Si ii fac joculetul nostru, care a aparut undeva inainte de 6 luni ale lui. Ma arat pe mine cu degetul: Mami..Ii pun degetul pe frunte: Te..ii pun degetul pe piept si nu apuc sa zic nimic, ca se aude ciripitul lui: Iubeste!!! Noroc ca stateam intinsa pe saltea..Tasu, de la picioarele noastre: CE???? Mihu inca o data: iubeste! Ii explic omului ce si cum, ca toata treaba se desfasurase pe intuneric..ne-am topit amandoi inca o data..in  mintea mea, se invartea ideea de cuvant greu, 3 silabe, nevermindu!!!!! IUBESTE!!! S-a lipit esentialul de copil!

Si cu mancatul s-au mai reglat lucrurile, in sensul in care cateodata chiar sta pe bancheta in bucatarie si mananca o masa intreaga (a se citi un iaurt cu niste paine).

Asa ca momentan e armonie in casa noastra. Si da, stiu ca iar v-am prezentat partea roz a situatiei, dar ma bucur si eu de perioada asta. Nu de alta, dar vad venind The Terrible Twos, care de fapt nu semnifica varsta de 2 ani, ci cei doi ani dintre varsta de 2 si pana la 4. Distractie garantata atunci!

Sper ca doar o data la ceva timp sa mai avem si zile din acestea linistite, care sa imi incarce bateriile. Pana atunci ma delectez cu noile descoperiri verbale si ma rog sa nu auda injuraturi pe strada..

Partea intunecata a parintelii

Vineri seara, subsemnata, mama de profesie in general, dar si absolventa de facultate acu vreo 11 ani, s-a dus la intalnirea de 10 ani cu colegii. Stiu, 11 sau 10? Ei, nu prea ne-am mobilizat anul trecut, asa ca s-a facut anul asta de 10 ani plus unul gratis, cum s-au exprimat plini de umor colegii mei.

Buun, zis si facut , aveam o emotie in  legatura cu Mihu, care se putea sa nu fie chiar de acord cu iesirea mama-sii pe usa la o ora la care teoretic trebuia sa stea sa se joace cu el, dar ramanea cu buni. I-am explicat cat ne-am plimbat pe afara ce si cum, apoi iar cand m-a vazut imbracata si a inceput sa realizeze ca chiar plec. A mai vrut in  brate la mami, a mai stat nitzelus in brate si apoi mi-a facut pa.

Phiuuu!

Ajung, imi vad colegii: unii neschimbati, altii schimbati si fizic si mental. Am realizat ca mi-era dor de o iesire, de ei. Si uite-asa ne punem noi la un cappuccino/suc/bere. Vizavi de mine, doua colege care aveau si ele copii, cate doi fiecare, si care mai citesc ce mai scriu eu pe aici. Si la un moment dat, ma intreaba una din  ele, draga de ea: Ma, dar tu nu te infurii, nu tipi la el? Atunci am realizat ca, de partea cealalta a ecranului se vede cam prea roz treaba. Si asta devine frustrant in situatia in  care esti o mama normal, cu job, cu grijile casei si cu doi copii. Acum, constientizez ca e normal sa vrei sa scrii despre lucrurile bune si frumoase si nu despre momentele pe care ai vrea sa le stergi cu buretele si sa iei inapoi ce ai spus/facut. Asa ca astazi, intr-un exercitiu de maxima sinceritate, spun si despre ele.

Probabil mamele cu doi copii si fara nici un ajutor o sa considere ca ma alint. Pentru ca am un singur copil si ajutor de la bunica-sa. Dar cateodata ma lasa nervii. Nu sunt cea mai rabdatoare persoana de pe planeta asta, departe de mine aceasta descriere. Adun la asta si oboseala din ultimii aproape doi ani, si devin uracioasa de-a dreptul.

In perioada cand taica-su a fost plecat 3 luni din tara, a fost greu. A fost horror pe alocuri. Eu functionam pe cote de avarii de oboseala. Nu voiam sa iau din timpul de petrecut afara ca era vara si frumos, il adormeam pe Mihu si apoi ma ridicam de langa el sa mai fac chestii prin casa, ajunsesem sa ma culc numai pe la 11-12 noaptea si s-a adunat oboseala.

Si tipam..am realizat la un moment dat, ca timp de o saptamana , am tipat la el in fiecare zi si nu numai o data. Mesele erau momente de frustrare maxima, pentru ca nu mai voia sa stea in scaun, nu mai voia in  bucatarie, tot pe ce punea manutzele ajungea pe jos/pereti/mobile etc…si ma lasau nervii si tipam. Intr-o duminica am facut un tantrum simultan…adica si el si eu. El se apucase sa arunce cu jucariile pe care I le adusesem in speranta ca poate plimba o masinuta pe masa si inghite macar doua lingurite de iaurt (era o perioada de glorie a grevei foamei lui Mihu). A inceput sa le arunce ca eu sa le ridic. Am vazut negru in  fata ochilor si m-am apucat sa le arunc eu pe restul..am aruncat linguritele si eu si el. A bagat mana in borcanul de iaurt si apoi a pictat cu o miscare brusca toata canapeaua. De nervi i-am luat borcanul si l-am aruncat in  chiuveta. A inceput sa tipe , am tipat si eu (sper ca fetele de sub noi nu au fost acasa in timpul asta). A inceput sa planga, am inceput si eu…si uite-asa urlam si plangeam noi amandoi, el batand din picioare pe canapea , eu cu capul in maini pe scaun  langa masa. Tot el a fost cel mai inteligent dintre noi doi si a venit in  brate la mine sa plangem impreuna. Cand s-a terminat, eram amandoi murdari de iaurt, bucataria era praf si noi la fel.

Ala a fost momentul in care am decis ca nu se mai putea asa. Asa o tineam de o saptamana, iar eu nu suport starile de tensiune prelungite. El prelua starea asta de la mine si o ducea si mai departe si uite-asa ne potentam noi unul pe altul si iesea o criza generala. In fiecare seara, dupa ce il adormeam, ma uitam la el si ma intrebam cum am putut sa urlu asa la el, cum ma vede el pe mine asa schimonosita si plina de furie si inca ma mai iubeste si inca mai vine la mine in brate???? Cum??? Ca eu m-as evita o perioada ..destul de lunga.. si ma simteam ultimul om pentru ce facusem.

Am descoperit in episodul cu tantrumul concomitent ca daca il iau in brate si ii miros parul, ma ajuta sa ma calmez. Probabil e tot unul din multele trucuri ale naturii. Asa ca in ultima vreme incerc sa il iau in  brate si sa il miros mai des cand e situatia mai tensionata. Nu mai are miros de bebelus, ci de copil mic. E o diferenta mica si subtila, dar exista. Si cand trag mirosul lui in nari, brusc imi vin in minte momente calme si pasnice cu el dormind pe salteaua lui sau jucandu-se in  sufragerie in timp ce ii bate soarele in par si il face sa para ca are o aura de ingeras. E un truc. Dar functioneaza.

Incerc, incerc tot timpul…nu imi iese intotdeauna.

Citesc. Citesc cat pot carti de psihologie ca sa il pot intelege, ca sa ma pot intelege pe mine, ca sa stiu ce butoane imi apasa de ma scoate din minti cateodata, ca sa stiu cum sa le resetez. Pentru ca majoritatea chestiilor care ma scot pe mine din minti sunt problema mea, nu a lui. El nu are nici o vina ca sunt eu obosita sau ca m-am contrat cu vreun coleg la munca, ca mi-a taiat cineva fata in trafic de am crezut ca ne pocnim si altele asemenea. Si nu are nici o vina ca astea se aduna in mine pana la ora la care ajung acasa si incep sa-mi petrec timp cu el. Si el aduna frustrari din procesul de invatare care ii ocupa tot timpul si are nevoie sa le ventileze cu mine, persoana cu care se simte cel mai in siguranta. Eu ma ventilez cu o discutie cu o prietena sau cu taica-su.

Incerc sa-mi educ limbajul, pentru ca noi ca popor avem un discurs agresiv si destul de iritant. Incerc sa ii vorbesc calm si frumos ca el sa oglindeasca starea mea. Incerc sa nu-I spun: Nu fa aia! ci Nu vrei sa facem cealalta?

Nu merge intotdeauna, dar a imputinat semnificativ ocaziile in care se mai intampla tipatul.

Incerc sa ii vorbesc frumos si cu respect, sa il rog sa faca ceva, sa ii multumesc pentru ce face, ca sa se simta apreciat si sa copieze acest stil de comportament si nu in ultimul rand, pentru ca merita. Si reactioneaza bine, si chiar face 75% din ce cer.

Si chiar daca lucrurile se intampla mai incet si mai greu (ma enerveaza foarte tare sa intarzii), imi repet in gand ca 5 minute in plus pentru linistea mea si a lui si pentru armonia noastra se merita cu varf si indesat. Si ii pun cizmele de cauciuc chiar daca afara e uscat, doar pentru ca asa a dorit el.

Sunt o mama reala, imperfecta, incercand sa se descurce in lumea asta solicitanta cu tot ce vine inspre mine. Dar mi-am pus prioritatile in ordine. Linistea si calmul meu, timpul meu, rabdarea mea, sunt ale copilului meu. Le pastrez pentru el, incerc pe cat pot sa ma corectez si pentru mine si pentru el. Si stiu ca am gresit si stiu cu siguranta ca voi mai gresi. Si totusi el ma va iubi asa, imperfecta cum sunt, si va sti sa ierte, pentru ca mereu imi cer scuze de la el cand e cazul si ii recunosc ca am gresit.

Asa ca, mamelor care mai cititi ce scriu eu aici, nu exista mama care sa nu fi tipat la copilul ei! Cine zice ca nu, suspectez ca nu spune tot adevarul. Si oricat de vinovate ne-am simti, important e ce facem mai departe, ce am facut e bun facut (multumesc lui Dumnezeu ca la varsta asta au inca memoria mai putin performanta, sper eu!). O sa tinem noi minte sufficient si ne va racai pe suflet de fiecare data cand ne uitam la ei!

Tot ce putem face e sa incercam…si ei, ca si noi, vor tine minte momentele bune si frumoase, daca le depasesc ca frecventa pe cele urate. Pentru ca si ei sunt oameni ca si noi.