Partea intunecata a parintelii

Vineri seara, subsemnata, mama de profesie in general, dar si absolventa de facultate acu vreo 11 ani, s-a dus la intalnirea de 10 ani cu colegii. Stiu, 11 sau 10? Ei, nu prea ne-am mobilizat anul trecut, asa ca s-a facut anul asta de 10 ani plus unul gratis, cum s-au exprimat plini de umor colegii mei.

Buun, zis si facut , aveam o emotie in  legatura cu Mihu, care se putea sa nu fie chiar de acord cu iesirea mama-sii pe usa la o ora la care teoretic trebuia sa stea sa se joace cu el, dar ramanea cu buni. I-am explicat cat ne-am plimbat pe afara ce si cum, apoi iar cand m-a vazut imbracata si a inceput sa realizeze ca chiar plec. A mai vrut in  brate la mami, a mai stat nitzelus in brate si apoi mi-a facut pa.

Phiuuu!

Ajung, imi vad colegii: unii neschimbati, altii schimbati si fizic si mental. Am realizat ca mi-era dor de o iesire, de ei. Si uite-asa ne punem noi la un cappuccino/suc/bere. Vizavi de mine, doua colege care aveau si ele copii, cate doi fiecare, si care mai citesc ce mai scriu eu pe aici. Si la un moment dat, ma intreaba una din  ele, draga de ea: Ma, dar tu nu te infurii, nu tipi la el? Atunci am realizat ca, de partea cealalta a ecranului se vede cam prea roz treaba. Si asta devine frustrant in situatia in  care esti o mama normal, cu job, cu grijile casei si cu doi copii. Acum, constientizez ca e normal sa vrei sa scrii despre lucrurile bune si frumoase si nu despre momentele pe care ai vrea sa le stergi cu buretele si sa iei inapoi ce ai spus/facut. Asa ca astazi, intr-un exercitiu de maxima sinceritate, spun si despre ele.

Probabil mamele cu doi copii si fara nici un ajutor o sa considere ca ma alint. Pentru ca am un singur copil si ajutor de la bunica-sa. Dar cateodata ma lasa nervii. Nu sunt cea mai rabdatoare persoana de pe planeta asta, departe de mine aceasta descriere. Adun la asta si oboseala din ultimii aproape doi ani, si devin uracioasa de-a dreptul.

In perioada cand taica-su a fost plecat 3 luni din tara, a fost greu. A fost horror pe alocuri. Eu functionam pe cote de avarii de oboseala. Nu voiam sa iau din timpul de petrecut afara ca era vara si frumos, il adormeam pe Mihu si apoi ma ridicam de langa el sa mai fac chestii prin casa, ajunsesem sa ma culc numai pe la 11-12 noaptea si s-a adunat oboseala.

Si tipam..am realizat la un moment dat, ca timp de o saptamana , am tipat la el in fiecare zi si nu numai o data. Mesele erau momente de frustrare maxima, pentru ca nu mai voia sa stea in scaun, nu mai voia in  bucatarie, tot pe ce punea manutzele ajungea pe jos/pereti/mobile etc…si ma lasau nervii si tipam. Intr-o duminica am facut un tantrum simultan…adica si el si eu. El se apucase sa arunce cu jucariile pe care I le adusesem in speranta ca poate plimba o masinuta pe masa si inghite macar doua lingurite de iaurt (era o perioada de glorie a grevei foamei lui Mihu). A inceput sa le arunce ca eu sa le ridic. Am vazut negru in  fata ochilor si m-am apucat sa le arunc eu pe restul..am aruncat linguritele si eu si el. A bagat mana in borcanul de iaurt si apoi a pictat cu o miscare brusca toata canapeaua. De nervi i-am luat borcanul si l-am aruncat in  chiuveta. A inceput sa tipe , am tipat si eu (sper ca fetele de sub noi nu au fost acasa in timpul asta). A inceput sa planga, am inceput si eu…si uite-asa urlam si plangeam noi amandoi, el batand din picioare pe canapea , eu cu capul in maini pe scaun  langa masa. Tot el a fost cel mai inteligent dintre noi doi si a venit in  brate la mine sa plangem impreuna. Cand s-a terminat, eram amandoi murdari de iaurt, bucataria era praf si noi la fel.

Ala a fost momentul in care am decis ca nu se mai putea asa. Asa o tineam de o saptamana, iar eu nu suport starile de tensiune prelungite. El prelua starea asta de la mine si o ducea si mai departe si uite-asa ne potentam noi unul pe altul si iesea o criza generala. In fiecare seara, dupa ce il adormeam, ma uitam la el si ma intrebam cum am putut sa urlu asa la el, cum ma vede el pe mine asa schimonosita si plina de furie si inca ma mai iubeste si inca mai vine la mine in brate???? Cum??? Ca eu m-as evita o perioada ..destul de lunga.. si ma simteam ultimul om pentru ce facusem.

Am descoperit in episodul cu tantrumul concomitent ca daca il iau in brate si ii miros parul, ma ajuta sa ma calmez. Probabil e tot unul din multele trucuri ale naturii. Asa ca in ultima vreme incerc sa il iau in  brate si sa il miros mai des cand e situatia mai tensionata. Nu mai are miros de bebelus, ci de copil mic. E o diferenta mica si subtila, dar exista. Si cand trag mirosul lui in nari, brusc imi vin in minte momente calme si pasnice cu el dormind pe salteaua lui sau jucandu-se in  sufragerie in timp ce ii bate soarele in par si il face sa para ca are o aura de ingeras. E un truc. Dar functioneaza.

Incerc, incerc tot timpul…nu imi iese intotdeauna.

Citesc. Citesc cat pot carti de psihologie ca sa il pot intelege, ca sa ma pot intelege pe mine, ca sa stiu ce butoane imi apasa de ma scoate din minti cateodata, ca sa stiu cum sa le resetez. Pentru ca majoritatea chestiilor care ma scot pe mine din minti sunt problema mea, nu a lui. El nu are nici o vina ca sunt eu obosita sau ca m-am contrat cu vreun coleg la munca, ca mi-a taiat cineva fata in trafic de am crezut ca ne pocnim si altele asemenea. Si nu are nici o vina ca astea se aduna in mine pana la ora la care ajung acasa si incep sa-mi petrec timp cu el. Si el aduna frustrari din procesul de invatare care ii ocupa tot timpul si are nevoie sa le ventileze cu mine, persoana cu care se simte cel mai in siguranta. Eu ma ventilez cu o discutie cu o prietena sau cu taica-su.

Incerc sa-mi educ limbajul, pentru ca noi ca popor avem un discurs agresiv si destul de iritant. Incerc sa ii vorbesc calm si frumos ca el sa oglindeasca starea mea. Incerc sa nu-I spun: Nu fa aia! ci Nu vrei sa facem cealalta?

Nu merge intotdeauna, dar a imputinat semnificativ ocaziile in care se mai intampla tipatul.

Incerc sa ii vorbesc frumos si cu respect, sa il rog sa faca ceva, sa ii multumesc pentru ce face, ca sa se simta apreciat si sa copieze acest stil de comportament si nu in ultimul rand, pentru ca merita. Si reactioneaza bine, si chiar face 75% din ce cer.

Si chiar daca lucrurile se intampla mai incet si mai greu (ma enerveaza foarte tare sa intarzii), imi repet in gand ca 5 minute in plus pentru linistea mea si a lui si pentru armonia noastra se merita cu varf si indesat. Si ii pun cizmele de cauciuc chiar daca afara e uscat, doar pentru ca asa a dorit el.

Sunt o mama reala, imperfecta, incercand sa se descurce in lumea asta solicitanta cu tot ce vine inspre mine. Dar mi-am pus prioritatile in ordine. Linistea si calmul meu, timpul meu, rabdarea mea, sunt ale copilului meu. Le pastrez pentru el, incerc pe cat pot sa ma corectez si pentru mine si pentru el. Si stiu ca am gresit si stiu cu siguranta ca voi mai gresi. Si totusi el ma va iubi asa, imperfecta cum sunt, si va sti sa ierte, pentru ca mereu imi cer scuze de la el cand e cazul si ii recunosc ca am gresit.

Asa ca, mamelor care mai cititi ce scriu eu aici, nu exista mama care sa nu fi tipat la copilul ei! Cine zice ca nu, suspectez ca nu spune tot adevarul. Si oricat de vinovate ne-am simti, important e ce facem mai departe, ce am facut e bun facut (multumesc lui Dumnezeu ca la varsta asta au inca memoria mai putin performanta, sper eu!). O sa tinem noi minte sufficient si ne va racai pe suflet de fiecare data cand ne uitam la ei!

Tot ce putem face e sa incercam…si ei, ca si noi, vor tine minte momentele bune si frumoase, daca le depasesc ca frecventa pe cele urate. Pentru ca si ei sunt oameni ca si noi.