Despre limite

Acum ceva timp am citit o carte de Jesper Juul numita Acesta sunt eu! Tu cine esti? Vorbea foarte clar despre limite. Limite generale, ale societatii si limite personale. Limitele personale mi-au deschis ochii asupra unui capitol asupra caruia nu am fost informati in copilarie si anume: e ok sa ai limite personale si nu ai de ce sa dai explicatii cuiva in privinta lor si sa le justifici, cat timp limitele tale nu ingradesc libertatile normale ale altuia. Mai clar, exemplul era cu cineva caruia nu ii placea sa I se cotrobaie prin dulap. Pur si simplu nu suporta treaba asta. Si e ok sa nu vrei sa iti faca cineva treaba asta, cat timp ii respecti si tu cineva-ului aluia limitele personale.

Informatia asta aplicata in momentul in care cresti un copil, se traduce asa (sau cel putin asa o traduc eu): mama e si ea om, are si ea nevoi care trebuie indeplinite/rezolvate. Necesitatile tale de copil vor fi implinite primele intotdeauna, dar cand e vorba de dorintele tale (e o diferenta intre dorinte si necesitati) le voi indeplini cat pot, cum pot, iar daca se bat cap in cap cu nevoile mele, s-ar putea sa te si refuz ferm si bland…cu explicatii, totusi ca sa intelegi de ce.

Exemplu clar: Ne ducem la nani pe la 8 si ne mai jucam prin pat pana pe la 9 cand adoarme. Intr-o seara, eram foarte obosita, simteam ca alunec incet incet spre somn, nu mai aveam putere sa ma mai joc cau-cau (un soi de gadi-gadi comandat de Mihu care imi spune unde anume sa ii fac, la gat, la cap si rar si la talpa) sau tagadam (la asta va prindeti voi care e faza)…ne jucam de-a ascuns..adica el se duce si-si baga capul in pernele din colt si ma anunta ca s-a ascuns, si eu incep : Unde o fi Mihu? Nu-l gasesc pe Mihu…l-a vazut cineva pe Mihu?? Si el vine spre mine si-mi spune: uite! Uite!

Ei nici pentru asta nu mai aveam putere, ca trebuia sa mai si gandesc nitel, asa ca am trecut la alta abordare:

-          Mihu, eu nu vreau sa ma mai joc acum, mi-e somn si sunt foarte obosita si vreau sa fac nani.

-          Cau-cau, vine raspunsul..

Repet de cateva ori, el mai incearca, eu mai repet…intr-un final concluzioneaza: Nani!

-          Da, mami, hai sa facem nani!

Unii ar putea spune ca i-am refuzat copilului ceva ce puteam sa ii dau. Da, puteam. Cum am putut sa ma trezesc atatea nopti pentru mancat/schimbat/dinti si multe altele. Acelea erau necesitati. Si era musai sa I le rezolv. Niciodata nu ii voi reprosa ca, si acum , la aproape 2 ani, se trezeste sa manance peste noapte. Mancarea, odihna, spalatul, iesitul afara sunt necesitati pe care I le indeplinesc si nu doar asa in sila, ci cu un zambet pe buze, un cantecel, le fac cat mai placute pentru amandoi. Cand e marait e plimbat in brate cat se poate, pana se linisteste.

Lectia exemplului de mai sus asta a fost: Sunt si eu om! Am si eu nevoi! Si da, o sa te refuz cateodata, cu explicatii ca sa intelegi pe cat posibil de ce si in ce fel, cu blandete, dar ferm. Iar de aici tu vei intelege la randul tau ca poti face la fel. Si-mi vei spune limitele tale cand le vei dezvolta.

Mai important decat atat, vei spune si celorlalti care iti sunt limitele. Nu vei mai juca un joc doar ca sa nu superi pe cineva, nu vei fuma o tigara fiindca iti va fi rusine sa o refuzi chiar daca nu vrei, nu vei incerca ceva ce nu iti doresti doar fiindca ti-e frica ca vei fi luat in ras si desconsiderat.

Vei sti care iti sunt limitele, vei sti sa le verbalizezi cu blandete si ferm, astfel incat sa nu fii in postura de a nu putea spune NU. Asta e boala generatiei mele si asa as vrea sa si ramana, sa nu se propage si la generatia din care faci tu parte.

Iar prin exemplul meu, vei invata ca nu trebuie ca necesitatile tale sa vina dupa dorintele unei persoane intotdeauna, ca tu trebuie sa contezi cel mai mult si sa te apreciezi. E ok sa iubesti pe cineva si sa mai pui din cand in cand persoana respectiva inaintea dorintelor tale, dar nu intotdeauna si nu inaintea necesitatilor. Exemplu concret: du-ti iubita la film, nu te du numai la bere cu baietii!! Mai spala si tu vasele cand o vezi obosita! Iesi la o bere si cu taica-tu, chiar daca e taciturn si poate nu e chiar asa fun ca prietenii tai! Dar cand te suna prietenii sa te duci la o bere la 12 noaptea si tu ai examen a doua zi de dimineata si ai vrea sa dormi, spune-le chestia asta. Ca tu alegi sa nu.

Pastreaza un echilibru in ce faci. Nu te lasa pe tine la urma ca sa ii multumesti pe toti ceilalti, pentru ca nu vei ramane decat cu frustrari si din experienta personala, oamenii se obisnuiesc sa le faci si sa le dregi si uita sa mai aprecieze. Asa ca apreciaza-te tu pe tine si te vor aprecia si altii cand vei face ceva pentru ei.

Iar cand vei avea un copil, invata-l si pe el cum sa o faca.

Voi ati inceput sa va stabiliti limitele in relatia cu copiii? Cum?

Dorul de tati

Tati de Mihu mic e delegationist..asa e jobul lui, asta face de mult timp. O perioada de vreo 5 ani inainte sa apara Mihu mic, pleca luni dimineata si mai venea vineri seara. Eu ma obisnuisem cu asta si in timpul saptamanii imi vedeam de ale mele, in weekend ne petreceam timpul impreuna.

Cand am ramas insarcinata cu Mihu, Dumnezeu de acolo de sus a facut El ce stie mai bine si a compensat o sarcina dificila cu prezenta lui tati langa noi. A fost acolo si cat Mihu a fost mic-mic si ne-a ajutat enorm lucrul asta. Dar a venit momentul sa si plece din nou, de data asta pentru o perioada de 3 luni, timp in care am fost si noi o data in vizita la el, pe la jumatatea perioadei. In prima faza, Mihu parca nici nu a observat ca taica-su lipsea din casa. Eram noi doi si ii ajungea. Cand am ajuns in vizita la tati, s-a bucurat si a fost nedezlipit de el pentru perioada cat am stat acolo. Am revenit noi doi la domiciliu si atunci a inceput sa intrebe de tati. Cum vedea copii cu taticii lor in parc, incepea sa intrebe de al lui. I-am explicat cum am putut eu la momentul respectiv, el avand 1 an si 7 luni atunci. Banuiesc ca atunci a constientizat el ce si cum.

Si tati a continuat cu delegatiile. De cate ori pleaca, Mihu il cauta intens prin casa, intreaba de el, e marait catva timp si e normal, nici nu mi-as dori altfel. Ei doi au o relatie foarte buna si chiar speciala.

Acum tati e acasa pentru doua saptamani si e chiar si in concediu, ceea ce inseamna ca a preluat rolul lui buni, care momentan e putin indisponibila. Sta cu Mihu toata ziua, ii da sa manance, il scoate afara, il culca, il spala etc…stiti voi, tot tacamul. Si face o treaba foarte buna. Si tin sa ii multumesc pentru asta, ca stiu ca-s destul de rarutze exemplarele de tatici care reusesc sa stea cu copilul o zi intreaga fara zeci de telefoane date mamei.

Pe langa inerentele probleme, adica faptul ca fiul meu a uitat brusc ca are picioare si doreste sa fie dus numai in brate pe afara si ca ii cere lui taica-su multe si marunte pe care maica-sa nu I le-ar da, dar taica-su ori nu stie, ori nu-I rezista (dar nu-s prea grave), tati reuseste progrese mari cu el. Respectiv, piatra noastra de incercare de ceva vreme, l-a obisnuit sa nu mai adoarma in sling, ci in pat. Asta a necesitat o rabdare fantastica, de care numai oamenii asa calmi ca al meu sot dau dovada.

Exemplu concret: pe 1 decembrie am fost la parada, unde ne-a placut foarte mult, dar am vazut multe si marunte si ne-am entuziasmat si au fost foarte multe lucruri noi de procesat, ceea ce a dus la suprastimulare. Jumatate din ea am rezolvat-o in plimbarea facuta pe jos pana acasa. Dar cealalta jumatate? S-a manifestat printr-o stare de miorlaiala (suna urat, dar asa denumesc eu fenomenul in care Mihu are toate necesitatile indeplinite , dar tot se jeluie si plange pe diferite tonalitati care de care mai inalte si ascutite…nu am alt cuvant, poate o sa gasesc unul mai potrivit in viitor). Miorlaiala asta este punctul meu slab, ma aduce la o stare de nervi si Mihu ma simte, si da-i mai departe, etc, cerc vicios.

Si aici a intervenit taica-su care s-a plimbat cu el in brate prin camera si l-a convins ca nu e nimic interesant dincolo de usa, ca e obosit si ar trebui sa facem nani cu toti, lugu lugu, si uite-asa a calmat el un copil obosit si pe maica-sa si toata lumea a fost fericita.

Cat de curand tati va pleca intr-o noua delegatie si presimt ca va fi iar greu pentru Mihu. Si pentru el si pentru mine. Totusi, este o situatie in viata noastra si trebuie sa ne descurcam cu ea. La sfatul unei prietene bune, incerc sa ii explic ca dormim X nopti doar noi doi si apoi se intoarce tati. Sau daca e o perioada mai lunga, numaram saptamanile sau week-endurile intr-o forma in care el poate intelege. Sau nu. Dar principalul e ca ii ofer o explicatie si intotdeauna inchei cu : tati se intoarce la noi intotdeauna, puiule. Pentru a-I oferi un sentiment de siguranta. Asta e metoda mea, aplicata cu un oaresce success de a-I explica unui copil care inca nu stie masurile timpului gen zile, saptamani, luni, sezoane.

Il vedem pe tati pe Skype cand se poate, Mihu daca aude ca suna Skype-ul incepe sa zica: tati, tati! La telefon inca nu a inteles ce se intampla, dar cere sa o sunam pe Emma sau pe buni, deci nu mai e mult pana acolo. Incercam tot ce se poate ca sa il asiguram ca tati, chiar daca nu e langa noi, nu a disparut pur si simplu, in neant, ci e acolo, undeva in  lumea asta , cu treaba si cand termina treaba lui, se va intoarce la noi. Si va avea iarasi un timbru mic si dragalas lipit de el, fara de care nu poti nici sa te barbieresti linistit:

Pentru ca da, este normal sa ne fie dor de el, si lui Mihu si mie. Asta inseamna ca suntem familie.