Iubeste!

Ultima perioada a fost una destul de buna pentru noi. Mihu si-a dat drumul la vorbit si asta a redus considerabil situatiile cu potential exploziv. Acum poate spune aproximativ tot ce isi doreste, asta cand il si intelegem, pentru ca, desi spune foarte clar unele cuvinte, pe altele trebuie sa le ghicesti. Buni pedaleaza zilnic pe ideea: Puiul mamii, dar tu nu mai esti bebelus, sa plangi asa (aici deja ma incruntasem, dar draga de ea a continuat), esti copilas mai mare si poti vorbi acum. Spune-I lui buni ce vrei, cu cuvinte, ca sa inteleg si sa iti pot da ce iti doresti. Si a inceput sa inteleaga acest aspect si sa ceara in cuvinte si nu prin plans.

Ei cateodata isi mai doreste si ceva ce nu se poate sa primeasca, cum ar fi cutitul sau sa darame dulapul si asta e, nu primeste. Si incepe o crizuta sanatoasa cu plans, ca e normal sa plangi cand esti frustrat si suparat. Si e chiar si constructiv, ca tu nu-ti dai seama ca acel cutit te poate taia, ca nu ai vazut o taietura pana acum, Slava Domnului!. Dar cand te linistesti si chiar mai si auzi argumentele, incepi sa iti dai seama ca acel cutit iti este refuzat sistematic, deci e o treaba cu el. Si maica-ta iti mai si spune: Puiule, stii ca mama iti da ce se poate, cand se poate. Asta chiar nu poti sa ti-o dau, pentru ca te vei rani. Ceva, ceva se lipeste acolo de creieras si data viitoare criza e din ce in ce scurta, semn ca frustrarea resimtita initial si-a facut loc in creierasul tau si ai invatat ceva din ea, ai invatat cat de cat sa o gestionezi. Ca despre asta e vorba…

Tot din capitolul Bine ca exista limbajul verbal! Isi foloseste vocabularul sa relationeze cu alti oameni din afara casei si e foarte incantat cand lumea reactioneaza bine si il intelege. Intra in parc strigand: Donu’! Donu’! ..pai cum sa nu zambeasca domnul portar cu gura pana la urechi la el? Sau vecina care se lichefiaza instant cand se urca in lift cu noi si il aude ciripind: ‘A zece!..ca acolo stam noi, la 10.

Cateodata, vorbele lui totusi nu sunt folosite in scop de nevoie, ci pur si simplu asa, spre stupefactia extaziata a maica-sii.

Sambata seara, program de adormit copilul in formatie completa, ca era si taica-su acasa. Dupa formalitatile clasice: Tati? Aici e tati, puiule. Mami? Aici e mami, puiule. Puka? Puka doarme deja, puiule. Botzu? Si el doarme. Buni? E la ea acasa…etc. Se trece la rememorarea activitatilor de peste zi, ca asa ii place lui: Emma!!! (fusesera copiii in vizita la noi in seara respectiva) ‘Anis! Dadi!

Se mai foieste el acolo si vine si se lipeste de mine. Si ii fac joculetul nostru, care a aparut undeva inainte de 6 luni ale lui. Ma arat pe mine cu degetul: Mami..Ii pun degetul pe frunte: Te..ii pun degetul pe piept si nu apuc sa zic nimic, ca se aude ciripitul lui: Iubeste!!! Noroc ca stateam intinsa pe saltea..Tasu, de la picioarele noastre: CE???? Mihu inca o data: iubeste! Ii explic omului ce si cum, ca toata treaba se desfasurase pe intuneric..ne-am topit amandoi inca o data..in  mintea mea, se invartea ideea de cuvant greu, 3 silabe, nevermindu!!!!! IUBESTE!!! S-a lipit esentialul de copil!

Si cu mancatul s-au mai reglat lucrurile, in sensul in care cateodata chiar sta pe bancheta in bucatarie si mananca o masa intreaga (a se citi un iaurt cu niste paine).

Asa ca momentan e armonie in casa noastra. Si da, stiu ca iar v-am prezentat partea roz a situatiei, dar ma bucur si eu de perioada asta. Nu de alta, dar vad venind The Terrible Twos, care de fapt nu semnifica varsta de 2 ani, ci cei doi ani dintre varsta de 2 si pana la 4. Distractie garantata atunci!

Sper ca doar o data la ceva timp sa mai avem si zile din acestea linistite, care sa imi incarce bateriile. Pana atunci ma delectez cu noile descoperiri verbale si ma rog sa nu auda injuraturi pe strada..

Partea intunecata a parintelii

Vineri seara, subsemnata, mama de profesie in general, dar si absolventa de facultate acu vreo 11 ani, s-a dus la intalnirea de 10 ani cu colegii. Stiu, 11 sau 10? Ei, nu prea ne-am mobilizat anul trecut, asa ca s-a facut anul asta de 10 ani plus unul gratis, cum s-au exprimat plini de umor colegii mei.

Buun, zis si facut , aveam o emotie in  legatura cu Mihu, care se putea sa nu fie chiar de acord cu iesirea mama-sii pe usa la o ora la care teoretic trebuia sa stea sa se joace cu el, dar ramanea cu buni. I-am explicat cat ne-am plimbat pe afara ce si cum, apoi iar cand m-a vazut imbracata si a inceput sa realizeze ca chiar plec. A mai vrut in  brate la mami, a mai stat nitzelus in brate si apoi mi-a facut pa.

Phiuuu!

Ajung, imi vad colegii: unii neschimbati, altii schimbati si fizic si mental. Am realizat ca mi-era dor de o iesire, de ei. Si uite-asa ne punem noi la un cappuccino/suc/bere. Vizavi de mine, doua colege care aveau si ele copii, cate doi fiecare, si care mai citesc ce mai scriu eu pe aici. Si la un moment dat, ma intreaba una din  ele, draga de ea: Ma, dar tu nu te infurii, nu tipi la el? Atunci am realizat ca, de partea cealalta a ecranului se vede cam prea roz treaba. Si asta devine frustrant in situatia in  care esti o mama normal, cu job, cu grijile casei si cu doi copii. Acum, constientizez ca e normal sa vrei sa scrii despre lucrurile bune si frumoase si nu despre momentele pe care ai vrea sa le stergi cu buretele si sa iei inapoi ce ai spus/facut. Asa ca astazi, intr-un exercitiu de maxima sinceritate, spun si despre ele.

Probabil mamele cu doi copii si fara nici un ajutor o sa considere ca ma alint. Pentru ca am un singur copil si ajutor de la bunica-sa. Dar cateodata ma lasa nervii. Nu sunt cea mai rabdatoare persoana de pe planeta asta, departe de mine aceasta descriere. Adun la asta si oboseala din ultimii aproape doi ani, si devin uracioasa de-a dreptul.

In perioada cand taica-su a fost plecat 3 luni din tara, a fost greu. A fost horror pe alocuri. Eu functionam pe cote de avarii de oboseala. Nu voiam sa iau din timpul de petrecut afara ca era vara si frumos, il adormeam pe Mihu si apoi ma ridicam de langa el sa mai fac chestii prin casa, ajunsesem sa ma culc numai pe la 11-12 noaptea si s-a adunat oboseala.

Si tipam..am realizat la un moment dat, ca timp de o saptamana , am tipat la el in fiecare zi si nu numai o data. Mesele erau momente de frustrare maxima, pentru ca nu mai voia sa stea in scaun, nu mai voia in  bucatarie, tot pe ce punea manutzele ajungea pe jos/pereti/mobile etc…si ma lasau nervii si tipam. Intr-o duminica am facut un tantrum simultan…adica si el si eu. El se apucase sa arunce cu jucariile pe care I le adusesem in speranta ca poate plimba o masinuta pe masa si inghite macar doua lingurite de iaurt (era o perioada de glorie a grevei foamei lui Mihu). A inceput sa le arunce ca eu sa le ridic. Am vazut negru in  fata ochilor si m-am apucat sa le arunc eu pe restul..am aruncat linguritele si eu si el. A bagat mana in borcanul de iaurt si apoi a pictat cu o miscare brusca toata canapeaua. De nervi i-am luat borcanul si l-am aruncat in  chiuveta. A inceput sa tipe , am tipat si eu (sper ca fetele de sub noi nu au fost acasa in timpul asta). A inceput sa planga, am inceput si eu…si uite-asa urlam si plangeam noi amandoi, el batand din picioare pe canapea , eu cu capul in maini pe scaun  langa masa. Tot el a fost cel mai inteligent dintre noi doi si a venit in  brate la mine sa plangem impreuna. Cand s-a terminat, eram amandoi murdari de iaurt, bucataria era praf si noi la fel.

Ala a fost momentul in care am decis ca nu se mai putea asa. Asa o tineam de o saptamana, iar eu nu suport starile de tensiune prelungite. El prelua starea asta de la mine si o ducea si mai departe si uite-asa ne potentam noi unul pe altul si iesea o criza generala. In fiecare seara, dupa ce il adormeam, ma uitam la el si ma intrebam cum am putut sa urlu asa la el, cum ma vede el pe mine asa schimonosita si plina de furie si inca ma mai iubeste si inca mai vine la mine in brate???? Cum??? Ca eu m-as evita o perioada ..destul de lunga.. si ma simteam ultimul om pentru ce facusem.

Am descoperit in episodul cu tantrumul concomitent ca daca il iau in brate si ii miros parul, ma ajuta sa ma calmez. Probabil e tot unul din multele trucuri ale naturii. Asa ca in ultima vreme incerc sa il iau in  brate si sa il miros mai des cand e situatia mai tensionata. Nu mai are miros de bebelus, ci de copil mic. E o diferenta mica si subtila, dar exista. Si cand trag mirosul lui in nari, brusc imi vin in minte momente calme si pasnice cu el dormind pe salteaua lui sau jucandu-se in  sufragerie in timp ce ii bate soarele in par si il face sa para ca are o aura de ingeras. E un truc. Dar functioneaza.

Incerc, incerc tot timpul…nu imi iese intotdeauna.

Citesc. Citesc cat pot carti de psihologie ca sa il pot intelege, ca sa ma pot intelege pe mine, ca sa stiu ce butoane imi apasa de ma scoate din minti cateodata, ca sa stiu cum sa le resetez. Pentru ca majoritatea chestiilor care ma scot pe mine din minti sunt problema mea, nu a lui. El nu are nici o vina ca sunt eu obosita sau ca m-am contrat cu vreun coleg la munca, ca mi-a taiat cineva fata in trafic de am crezut ca ne pocnim si altele asemenea. Si nu are nici o vina ca astea se aduna in mine pana la ora la care ajung acasa si incep sa-mi petrec timp cu el. Si el aduna frustrari din procesul de invatare care ii ocupa tot timpul si are nevoie sa le ventileze cu mine, persoana cu care se simte cel mai in siguranta. Eu ma ventilez cu o discutie cu o prietena sau cu taica-su.

Incerc sa-mi educ limbajul, pentru ca noi ca popor avem un discurs agresiv si destul de iritant. Incerc sa ii vorbesc calm si frumos ca el sa oglindeasca starea mea. Incerc sa nu-I spun: Nu fa aia! ci Nu vrei sa facem cealalta?

Nu merge intotdeauna, dar a imputinat semnificativ ocaziile in care se mai intampla tipatul.

Incerc sa ii vorbesc frumos si cu respect, sa il rog sa faca ceva, sa ii multumesc pentru ce face, ca sa se simta apreciat si sa copieze acest stil de comportament si nu in ultimul rand, pentru ca merita. Si reactioneaza bine, si chiar face 75% din ce cer.

Si chiar daca lucrurile se intampla mai incet si mai greu (ma enerveaza foarte tare sa intarzii), imi repet in gand ca 5 minute in plus pentru linistea mea si a lui si pentru armonia noastra se merita cu varf si indesat. Si ii pun cizmele de cauciuc chiar daca afara e uscat, doar pentru ca asa a dorit el.

Sunt o mama reala, imperfecta, incercand sa se descurce in lumea asta solicitanta cu tot ce vine inspre mine. Dar mi-am pus prioritatile in ordine. Linistea si calmul meu, timpul meu, rabdarea mea, sunt ale copilului meu. Le pastrez pentru el, incerc pe cat pot sa ma corectez si pentru mine si pentru el. Si stiu ca am gresit si stiu cu siguranta ca voi mai gresi. Si totusi el ma va iubi asa, imperfecta cum sunt, si va sti sa ierte, pentru ca mereu imi cer scuze de la el cand e cazul si ii recunosc ca am gresit.

Asa ca, mamelor care mai cititi ce scriu eu aici, nu exista mama care sa nu fi tipat la copilul ei! Cine zice ca nu, suspectez ca nu spune tot adevarul. Si oricat de vinovate ne-am simti, important e ce facem mai departe, ce am facut e bun facut (multumesc lui Dumnezeu ca la varsta asta au inca memoria mai putin performanta, sper eu!). O sa tinem noi minte sufficient si ne va racai pe suflet de fiecare data cand ne uitam la ei!

Tot ce putem face e sa incercam…si ei, ca si noi, vor tine minte momentele bune si frumoase, daca le depasesc ca frecventa pe cele urate. Pentru ca si ei sunt oameni ca si noi.

Vedea-te-as, mama, rocker!

In urma tuturor articolelor si postarilor de pe Facebook incriminand faptul ca cei din clubul Colectiv erau rockeri si muzica lor era una satanista plus alte aberatii de genul, tin sa iti  spun si eu ceva.

Intotdeauna am admirat rockerii…ei, impreuna cu rapperii, au ceva-ul lor : au o libertate in gandire si exprimare, o rebeliune impotriva regulilor societatii, cu toate astea respectandu-le pe cele ale bunului simt, o pasiune pentru muzica lor, ceva ce rar mi-a fost dat sa vad la adeptii altor genuri de muzica. Pentru ca a fi rocker, din ce am vazut eu, nu este o moda, este o stare de fapt..ei nu isi schimba orientarea muzicala, indiferent incotro se duce moda muzicala. Ei stiu si ce a fost, si ce este, si de acolo fac ce va veni in muzica lor. Nu esti rocker ca iti place la un moment dat HIM sau Pantera sau AC/DC. Nu, esti rocker pentru ca le-ai ascultat pe toate: ore, zile, luni de ascultat muzica cu pasiune si cu dedicatie analizand fiecare nota, fiecare vers. Muzica lor nu este comerciala, deci nu le aduce mari venituri, fix cum faceau baietii aia de la Goodbye to Gravity. Au muncit 2 ani la un album, ca apoi sa il lanseze. Asta imi spune multe lucruri despre ambitia si pasiunea lor.

Alt aspect care mi-a atras mie atentia si pe care l-am admirat intotdeauna este legaturile stranse dintre ei, prieteniile si loialitatea care se incheaga in cercurile lor. Altfel nu imi explic cum , in pofida instinctului de conservare care e prezent in noi toti, unii au intrat inapoi in iadul din  care tocmai iesisera ca sa isi salveze prietenii. Si au tot intrat si au tot scos, pana nu au mai reusit sa iasa nici ei. Genul acesta de legatura, de prietenie pe viata si moarte, spune multe despre caracterul oamenilor aflati acolo.

Cei doi eroi care si-au pierdut vietile astfel, au salvat pe rand, unul 2 oameni si altul 5!!!! 7 oameni traiesc acum datorita lor! Erau doi barbati mari, zdraveni, impozanti, care spre deosebire de altii care isi folosesc puterea fizica pentru a intimida, si-au folosit-o pentru a-I ajuta pe cei mai slabi decat ei. Pentru ca aceasta e definitia unui barbat adevarat. Acela care ii protejeaza pe cei mai slabi decat el si de pe urma carora nu are nici un avantaj. Doar pentru ca poate.

Inapoi la urarea mea pentru Mihu:

Mihu, mama, nimic nu mi-ar placea mai mult pe lumea asta decat sa te vad rocker! Sa pui asa o pasiune in ceva, sa ai o asa libertate in gandire, simtire si exprimare! Sa gandesti cu mintea ta, sa faci ce iti place, si nu ce ti se spune, sa traiesti cum simti, inconjurat de oameni dragi! Sa ai prieteni care te-ar pretui asa de mult incat sa se intoarca dupa tine, sau pe care sa-I pretuiesti asa de mult incat sa risti tu pentru ei!

Sa gasesti o iubire asa de mare cum au avut Mihai si Catalina lui. M-am intrebat daca eu as sari in foc pentru tatal tau sau el pentru mine. Acum vreo 2 ani, as fi zis ca da. Acum, suntem amandoi de acord ca mai important esti tu pentru fiecare din noi si unul din noi ar trebui sa ramana ca sa te creasca frumos. O iubire de genul asta e greu de gasit, mama, dar daca o gasesti, sa tii cu dintii de ea prin vremuri bune sau grele!

Din ce vad, genetica isi spune cuvantul si vei fi un barbat inalt si zdravan, deci una din conditii e deja indeplinita. Din cum am pornit pe calea educatiei tale, daca mergem tot asa, vei fi si tu un barbat adevarat sper eu, care nu va pregeta sa ii ajute pe altii mai slabi decat ei. Si mi-e frica fix de situatii de genul acesteia…dar nu pot ceda in fata fricii acesteia si voi face in continuare tot ce pot ca sa cresc un barbat adevarat.

Si sa nu-ti pese de gura lumii, mama. Se vor gasi in continuare unii care sa zica ca rockul e muzica satanista. Pentru ca intotdeauna frica de ceva ce nu intelegi genereaza ura. Si intr-o tragedie de genul celei din Colectiv e mai usor sa blamezi pe cei care nu se mai pot apara. E mai usor sa spui ca sunt boschetari, decat sa spui ca erau oameni inteligenti, studenti la Politehnica, profesori la Arhitectura, IT-isti, elevi eminenti, fotografi talentati si ca doar tu nu esti in stare sa intelegi muzica lor. Nu ca te-ar obliga cineva. Dar asa e cateodata fiinta umana, de frica si frustrare, spune sau face niste lucruri oribile.

Eu i-as intreba pe cei care emit astfel de pareri (oameni care m-au dezamagit profund, mame de copii, profesori la universitati, crestini radicali) daca ei ar fi in stare sa faca ce au facut cei doi? Ar fi in stare sa isi iubeasca aproapele mai mult decat pe ei insisi si sa se puna in pericol pentru a ajuta pe altul? Sau folosesc citate din Biblie doar cand e de aruncat cu piatra in altii? Ma tem ca as primi doar pretexte jalnice. Din punctul meu de vedere, oamenii aceia din club au fost mai crestini si mai oameni decat toti cei care s-au gandit sa arunce cu noroi in ei, trecand peste faptul ca la urma urmei, ei sunt dusi intr-o lume mai buna.

Asa ca, vedea-te-as mama, rocker! Gura lumii, dupa cum vezi, nu o astupa nici pamantul. Asa ca te-as ruga sa nu o iei in considerare si sa traiesti cum doresti si cum simti!

Mama ta, ne-rockera.