Vorba cuiva: tantrum here, tantrum there, tantrum-tantrum everywhere..
Am ajuns la varsta ACEEA...la care e suficient de mare sa alerge..direct in strada cand trec masinile..suficient de mare sa-si doreasca masinuta copilului din parc, care nu vrea s-o dea...suficient de mare sa..orice
Dar nu suficient de mare sa-si dea seama de pericolele la care se expune, nu suficient de mare sa respecte intrucatva proprietatea celuilalt..si exemplele pot continua...
Daca unele le pot vedea venind si le pot evita cu gratie, ei se pare ca numarul celor pe care nu le pot controla se inmulteste de la zi la zi...
Incerc sa fie tot timpul bine hranit, hidratat si dormit, sa nu mai adaug si senzatia de foame/sete/somn pe lista motivelor de tantrum.
Dar cateodata, zenul meu parintesc de care ma tin cu dintii e spulberat.
De exemplu, ieri ne plimbam cu Emma si mama ei inspre parc,si-a parasit brusc moto cea verde in fata blocului, s-a smuls din mana mea si a inceput sa alerge cat il tineau piciorusele alea mici inspre curba, de unde am auzit venind o masina..secundele pana l-am ajuns si l-am luat pe sus din mijlocul strazii au durat secole...o auzisem cu o jumatate de ureche pe mama Emmei alergand si ea inspre el (Emma era in trici parcata pe margine), dar secundele alea...cand l-am ajuns, l-am ridicat amandoua in aer si recunosc, am tipat la el...mi-a fost frica, cum nu-mi mai fusese vreodata..el s-a speriat, ca s-a trezit brusc in aer si apoi m-a auzit tipand..am spus si chiar infioratoarele cuvinte: Pentru altceva nu, dar pentru din-astea , te bat eu cu mana mea...
Plans, tavalit pe jos etc, ca de ce n-are el voie sa alerge unde vrea si cand vrea...pana am ajuns in parc eram leguma si-mi tremurau genunchii...
Ca sa fie treaba buna, in aceeasi seara, Mihu nu dorea altceva decat sa-si continue drumul cu moto verde traversand Malcoci, in momentul in care treceau masinile si tzipa ca taiat cu fierastraul ca de ce nu-l las.. i-am explicat in sapte mii de feluri ca nu putem merge pe oriunde si oricand si uite, mami, acum trec masinile si ne lovesc daca sarim asa intre el, asteptam sa se opreasca si apoi trecem si noi etc...toate astea cu el urland si tavalindu-se si sfarsind cu noi pe jos, el in brate la mine...
De altfel, reactioneaza bine la explicatii cand i le dau din timp, pregatindu-l pentru ceea ce urmeaza sa facem...dar cateodata, cateodata...stiti sentimentul ala ca te lupti cu morile de vant? cam asa si cu tantrumul toddlerului...vorbesti cu un perete, tu spui, tu auzi, el nu vrea decat sa faca ce vrea el, in ciuda tuturor explicatiilor, poti sa-i spui tu ce vrei, el tot acolo se duce, tot aia face...
Si daca in majoritatea situatiilor cred ca reactionez destul de bine, cu explicatii etc, fara pierderea notabila a calmului, situatiile in care se pune in pericol imi arunca tot calmul pe geam si scot la suprafata pe Momzilla..Momzilla tipa la el si-l scutura nitel in speranta ca macar asa va intelege cat e de grav ce-a facut...ghiciti ce..Mihu nu da doi bani pe Momzilla...sau asa pare..
Momentan nu am alte solutii, m-apuc de citit, poate-s altii mai destepti/experimentati decat mine. Idei?
