Vorbim?

Cum sa nu? Si in somn…dar cum vorbim? Asta e intrebarea..

In cazul nostru, vorbim cu cat mai putine diminutive. Si pentru cei carora li se pare dragalas sa spuna catelusul in loc de catel/caine sau dintisorul in loc de dinte, le ofer cateva motive:

1.       Cand folosesti terminatia de diminutive, cuvantul se lungeste…aham, nu te-ai gandit la asta…cand Mihu a inceput sa rupa ceva verbal, folosea cate o silaba ca sa iti denumeasca ce voia, ca mai mult nu putea. Apoi a trecut la doua, momentan e cam la trei. Ei, ia despartiti voi in silabe “dintisorul”…aaaaa, are vreo 4. Pe cand dinte are doar doua, deci e mai usor de pronuntat. CCTD sau QED, cum obisnuia proful meu de mate sa spuna.

2.       Probabil ati observant ca diminutivele au aceeasi forma pentru multe cuvinte. Adica terminatia e aceeasi, de exemplu catelusul, piciorusul, X-ulusul…mno, copiii cand incep sa vorbeasca (sau cel putin fi-miu si prietenii lui) cam au tendinta sa spuna ultima silaba. Poi ia tu si ghiceste la care ‘uuuuusuuuuu’ se gandea el si pana termini de gandit, ia si un tantrum bonus, ca deh, copilul vede ca nu intelegi si e frustrat ca nu reuseste sa se faca inteles.

3.       Oricat de dragalas ni s-ar parea sa le dragalim pe toate,  datoria noastra ca parinti e sa ii ghidam si sa le aratam lumea asa cum e. Asta se aplica si la vorbit. In afara de cazul in care voi la serviciu va exprimati cu : Sefuletule, ia de-aici raportelul ala despre care am vorbit la telefonas!, de ce ati face chestia asta cu copilul?

Sa nu credeti ca eu nu gresesc, Doamne fere! O comit si eu de cateva ori pe zi. Dar ca sa raspund celor care ma vor blama pentr standard duble, macar incerc. Daca incerc si imi setez mental chestia asta, nu imi va iesi in 100% din cazuri…dar un procent de 50-75% tot scot. Daca nu incerc, procentul ala e de fix 0%.

O chestie noua pe care o exersez cu Mihu in privinta vorbirii la capitolul diminutive cand le scap, e explicatia: Mihu, uite, mana ta e mica si atunci ii putem spune manutza…mana mamei e mai mare si atunci ii spunem mana. Mihu are 2 ani si intelege conceptele de mai mic si mai mare, pentru copiii mai mici nu stiu cum ar merge procedat.

La fel, in urma explicatiilor date in plimbarile noastre pe Calea Rahovei, am vazut ca foloseste cuvantul Caine pentru a denumi un exemplar mai mare. La cei mici, le spune Catzel. Deci dati din gura si explicati-le tot ce va vine in minte, pentru ca veti fi uimiti cate se prind de ei.

Alta instanta in care am vazut ce bine ii prinde faptul ca ne straduim sa vorbim cat mai correct, a fost cea in care treceam pe langa strada unde locuieste Emma a lui.

-          Casa!!!

-          Casa? Eu nedumerita..

-          A Emmei!!!

-          Aha…

Nu era casa lu’ Emma sau mai stiu eu ce…era casa Emmei…cum e si bluza mamei mai nou…

Exemplul personal e una din cele mai bune lectii pentru copiii nostril. Ei invata de la noi si depinde de noi ce ii invatam, pentru ca lectiile acestea nu se predau intr-un anumit moment, ci tot timpul prin ceea ce facem. Si in privinta limbajului si a oricarui alt lucru.

Si pentru ca nu-mi doresc sa va dau impresia ca traim intr-o bula roz unde totul e perfect, Mihu spune: Acuma! Mda, eu spun asa. I-am spus ca nu e correct si ca se spune acum, nu acuma. Raspuns: Mami! Da, puiule, stiu ca eu spun asa, uite, o sa incerc sa ma corectez si sa vorbim amandoi corect, e bine asa? El entuziasmat: Anandoi!

Concluzia: Nu suntem perfecti, dar putem incerca sa fim mai buni, mai corecti, in tot ce facem. Ei sunt dispusi sa ne ierte si sa ne iubeasca asa cum suntem, fara sa ne faca reprosuri.

Iubeste!

Ultima perioada a fost una destul de buna pentru noi. Mihu si-a dat drumul la vorbit si asta a redus considerabil situatiile cu potential exploziv. Acum poate spune aproximativ tot ce isi doreste, asta cand il si intelegem, pentru ca, desi spune foarte clar unele cuvinte, pe altele trebuie sa le ghicesti. Buni pedaleaza zilnic pe ideea: Puiul mamii, dar tu nu mai esti bebelus, sa plangi asa (aici deja ma incruntasem, dar draga de ea a continuat), esti copilas mai mare si poti vorbi acum. Spune-I lui buni ce vrei, cu cuvinte, ca sa inteleg si sa iti pot da ce iti doresti. Si a inceput sa inteleaga acest aspect si sa ceara in cuvinte si nu prin plans.

Ei cateodata isi mai doreste si ceva ce nu se poate sa primeasca, cum ar fi cutitul sau sa darame dulapul si asta e, nu primeste. Si incepe o crizuta sanatoasa cu plans, ca e normal sa plangi cand esti frustrat si suparat. Si e chiar si constructiv, ca tu nu-ti dai seama ca acel cutit te poate taia, ca nu ai vazut o taietura pana acum, Slava Domnului!. Dar cand te linistesti si chiar mai si auzi argumentele, incepi sa iti dai seama ca acel cutit iti este refuzat sistematic, deci e o treaba cu el. Si maica-ta iti mai si spune: Puiule, stii ca mama iti da ce se poate, cand se poate. Asta chiar nu poti sa ti-o dau, pentru ca te vei rani. Ceva, ceva se lipeste acolo de creieras si data viitoare criza e din ce in ce scurta, semn ca frustrarea resimtita initial si-a facut loc in creierasul tau si ai invatat ceva din ea, ai invatat cat de cat sa o gestionezi. Ca despre asta e vorba…

Tot din capitolul Bine ca exista limbajul verbal! Isi foloseste vocabularul sa relationeze cu alti oameni din afara casei si e foarte incantat cand lumea reactioneaza bine si il intelege. Intra in parc strigand: Donu’! Donu’! ..pai cum sa nu zambeasca domnul portar cu gura pana la urechi la el? Sau vecina care se lichefiaza instant cand se urca in lift cu noi si il aude ciripind: ‘A zece!..ca acolo stam noi, la 10.

Cateodata, vorbele lui totusi nu sunt folosite in scop de nevoie, ci pur si simplu asa, spre stupefactia extaziata a maica-sii.

Sambata seara, program de adormit copilul in formatie completa, ca era si taica-su acasa. Dupa formalitatile clasice: Tati? Aici e tati, puiule. Mami? Aici e mami, puiule. Puka? Puka doarme deja, puiule. Botzu? Si el doarme. Buni? E la ea acasa…etc. Se trece la rememorarea activitatilor de peste zi, ca asa ii place lui: Emma!!! (fusesera copiii in vizita la noi in seara respectiva) ‘Anis! Dadi!

Se mai foieste el acolo si vine si se lipeste de mine. Si ii fac joculetul nostru, care a aparut undeva inainte de 6 luni ale lui. Ma arat pe mine cu degetul: Mami..Ii pun degetul pe frunte: Te..ii pun degetul pe piept si nu apuc sa zic nimic, ca se aude ciripitul lui: Iubeste!!! Noroc ca stateam intinsa pe saltea..Tasu, de la picioarele noastre: CE???? Mihu inca o data: iubeste! Ii explic omului ce si cum, ca toata treaba se desfasurase pe intuneric..ne-am topit amandoi inca o data..in  mintea mea, se invartea ideea de cuvant greu, 3 silabe, nevermindu!!!!! IUBESTE!!! S-a lipit esentialul de copil!

Si cu mancatul s-au mai reglat lucrurile, in sensul in care cateodata chiar sta pe bancheta in bucatarie si mananca o masa intreaga (a se citi un iaurt cu niste paine).

Asa ca momentan e armonie in casa noastra. Si da, stiu ca iar v-am prezentat partea roz a situatiei, dar ma bucur si eu de perioada asta. Nu de alta, dar vad venind The Terrible Twos, care de fapt nu semnifica varsta de 2 ani, ci cei doi ani dintre varsta de 2 si pana la 4. Distractie garantata atunci!

Sper ca doar o data la ceva timp sa mai avem si zile din acestea linistite, care sa imi incarce bateriile. Pana atunci ma delectez cu noile descoperiri verbale si ma rog sa nu auda injuraturi pe strada..