Vorbim?

Cum sa nu? Si in somn…dar cum vorbim? Asta e intrebarea..

In cazul nostru, vorbim cu cat mai putine diminutive. Si pentru cei carora li se pare dragalas sa spuna catelusul in loc de catel/caine sau dintisorul in loc de dinte, le ofer cateva motive:

1.       Cand folosesti terminatia de diminutive, cuvantul se lungeste…aham, nu te-ai gandit la asta…cand Mihu a inceput sa rupa ceva verbal, folosea cate o silaba ca sa iti denumeasca ce voia, ca mai mult nu putea. Apoi a trecut la doua, momentan e cam la trei. Ei, ia despartiti voi in silabe “dintisorul”…aaaaa, are vreo 4. Pe cand dinte are doar doua, deci e mai usor de pronuntat. CCTD sau QED, cum obisnuia proful meu de mate sa spuna.

2.       Probabil ati observant ca diminutivele au aceeasi forma pentru multe cuvinte. Adica terminatia e aceeasi, de exemplu catelusul, piciorusul, X-ulusul…mno, copiii cand incep sa vorbeasca (sau cel putin fi-miu si prietenii lui) cam au tendinta sa spuna ultima silaba. Poi ia tu si ghiceste la care ‘uuuuusuuuuu’ se gandea el si pana termini de gandit, ia si un tantrum bonus, ca deh, copilul vede ca nu intelegi si e frustrat ca nu reuseste sa se faca inteles.

3.       Oricat de dragalas ni s-ar parea sa le dragalim pe toate,  datoria noastra ca parinti e sa ii ghidam si sa le aratam lumea asa cum e. Asta se aplica si la vorbit. In afara de cazul in care voi la serviciu va exprimati cu : Sefuletule, ia de-aici raportelul ala despre care am vorbit la telefonas!, de ce ati face chestia asta cu copilul?

Sa nu credeti ca eu nu gresesc, Doamne fere! O comit si eu de cateva ori pe zi. Dar ca sa raspund celor care ma vor blama pentr standard duble, macar incerc. Daca incerc si imi setez mental chestia asta, nu imi va iesi in 100% din cazuri…dar un procent de 50-75% tot scot. Daca nu incerc, procentul ala e de fix 0%.

O chestie noua pe care o exersez cu Mihu in privinta vorbirii la capitolul diminutive cand le scap, e explicatia: Mihu, uite, mana ta e mica si atunci ii putem spune manutza…mana mamei e mai mare si atunci ii spunem mana. Mihu are 2 ani si intelege conceptele de mai mic si mai mare, pentru copiii mai mici nu stiu cum ar merge procedat.

La fel, in urma explicatiilor date in plimbarile noastre pe Calea Rahovei, am vazut ca foloseste cuvantul Caine pentru a denumi un exemplar mai mare. La cei mici, le spune Catzel. Deci dati din gura si explicati-le tot ce va vine in minte, pentru ca veti fi uimiti cate se prind de ei.

Alta instanta in care am vazut ce bine ii prinde faptul ca ne straduim sa vorbim cat mai correct, a fost cea in care treceam pe langa strada unde locuieste Emma a lui.

-          Casa!!!

-          Casa? Eu nedumerita..

-          A Emmei!!!

-          Aha…

Nu era casa lu’ Emma sau mai stiu eu ce…era casa Emmei…cum e si bluza mamei mai nou…

Exemplul personal e una din cele mai bune lectii pentru copiii nostril. Ei invata de la noi si depinde de noi ce ii invatam, pentru ca lectiile acestea nu se predau intr-un anumit moment, ci tot timpul prin ceea ce facem. Si in privinta limbajului si a oricarui alt lucru.

Si pentru ca nu-mi doresc sa va dau impresia ca traim intr-o bula roz unde totul e perfect, Mihu spune: Acuma! Mda, eu spun asa. I-am spus ca nu e correct si ca se spune acum, nu acuma. Raspuns: Mami! Da, puiule, stiu ca eu spun asa, uite, o sa incerc sa ma corectez si sa vorbim amandoi corect, e bine asa? El entuziasmat: Anandoi!

Concluzia: Nu suntem perfecti, dar putem incerca sa fim mai buni, mai corecti, in tot ce facem. Ei sunt dispusi sa ne ierte si sa ne iubeasca asa cum suntem, fara sa ne faca reprosuri.