La multi ani si Saru'mana!

Si din nou cu saru’mana..

Saru’mana mama , care m-ai facut si m-ai crescut...acum vad si eu ce greu, dar si ce frumos e sa cresti un suflet de om...saru’mana ca ti-ai gasit timp sa ma mangai si pe mine cand veneam si ceream, desi faceai mancare cu mana cealalta, crescandu-ma AP chiar daca curentul de Attachment Parenting poate nu exista atunci...saru’mana ca m-ai lasat sa colorez toate careurile de cuvinte incrucisate cand inca nu stiam sa le rezolv...saru’mana ca m-ai invatat sa iubesc cartile si cititul...saru’mana ca m-ai lasat sa ma descurc si nu mi-ai dat totul pe tava...saru’mana ca m-ai stropsit cand mi-o luam in cap si faceam/ziceam chestii nelalocul lor..saru’mana ca m-ai facut omul care sunt azi..

SARU’MANA ca-mi ingrijesti, cresti si cel mai important, iubesti puiul meu de om...

La multi ani, mama draga! Sa ai multi ani fericiti, sanatosi si frumosi in care sa ne bucuram unii de altii, sa-l vedem pe Mihut crescand mare si frumos, poate sa ajungem sa-l vedem si pe el cu un pui al lui.

Azi e ziua ta si-mi amintesc ca in fiecare an cand te intrebam ce-ti doresti, raspunsul era invariabil: doi copii cuminti! Ei, poate n-am fost cuminti, dar cu siguranta am ajuns cu minti…prin truda ta, ai crescut doi oameni care se descurca singuri si sunt pe picioarele lor …stiu ca tot ce ti-as putea da nu egaleaza lucrul asta…dar asta e cadoul pe care ti l-ai facut singura…si chiar daca acum teoretic, fiind om mare, s-ar presupune ca nu mai am nevoie de ajutorul tau, tu tot ma ajuti…si iti multumesc pentru asta…acum inteleg ce mi-ai repetat 30 de ani, ca voi fi copilul tau mereu, chiar si cand voi avea 60 de ani…sa dea Dumnezeu sa prindem momentul ala, sanatoase si in putere..imi doresc sa-ti mai spun La multi ani inca vreo 30 de ani de acum incolo, cat de mult s-o putea …

Iar la anul, s-ar putea sa auzi si un : ‘a muţ an! mic, daca s-o porni Mihut sa vorbeasca…

La multi ani, mama!

Copilul tau de 33 ani, vesnic recunoscator, care te iubeste.

Cum sa (nu) motivezi copilul

Pot sa va scriu despre asta din postura copilului care a fost sau n-a fost motivat cu diverse replici...suntem cum suntem..cu abilitati mai mari sau mai mici sau mai lipsa...eu una, am doua manutze stangi...si sunt neatenta...si in general seman nitzelus cu Taz ...un dezastru waiting to happen...de mica am fost asa...daca exista o sansa sa daram ceva, eu reuseam....pare fun, pana ai un copil asa...mama, saraca, mai scapa cate un : mama, dar durna mai esti! durna=neindemanatica...dar na, ce sa faca, eram a ei si ma iubea...asa ca atunci cand bunica mi-a explicat, putin rautacios, ca la cum nu stiu eu sa fiu gospodina, o sa ma altoiasca barbatul dimineata, pranz si seara, aveam deja lectia invatata de acasa : eu o sa invat (ca la asta eram buna, s-a vazut de mica, am acea inteligenta teoretica care-ti permite sa inveti sa citesti la 3 ani si jumatate, "furand" de la fratele tau mai mare, trecand examene cu succes etc, ma laud de-acum... :P) si o sa am un serviciu bun si o sa-mi iau femeie la curatenie...mama deja gasise solutia si mi-o spusese...in felul ei, ma indruma deja spre un drum care sa-mi puna in valoare abilitatile si sa compenseze lipsurile...ca despre asta e vorba...
Acum sunt "ditamai muierea", vorba cuiva...si da, am aceleasi lipsuri...pot eu sa ma ocup de casa non stop, tot nu arata la fel ca dupa ce vine Magda (doamna care ma ajuta cu curatenia)...asa ca eu fac banii si o platesc pe Magda...toata lumea e fericita...cat despre barbat, dupa ce am valsat gratioasa peste o gramajoara de moloz pe care o stransese el dupa ce lucrase in casa ceva, nevazand-o practic, s-a amuzat teribil, ca stia cu cine se insurase...aici , la alegerea barbatului, a mai intervenit un sfat bun de-al mamei: mama, sa stai cu el in casa cel putin un an inainte sa va casatoriti! da, stiu, soc si groaza! majoritatea parintilor nu si-ar indemna fiicele la asa ceva...ar vrea sa le ia barbatul in casa lui, dupa nunta etc...in zilele noastre, nu numai ca nu se aplica, ca barbatul nu avea casa lui, ci ne-am luat-o impreuna in rate, dar e si putin stupid...pey daca pe mine ma calca pe nervi sa gasesc dopul nepus la pasta de dinti si capacul la toaleta ridicat si el o fi facand treaba asta zi de zi? daca el vrea mancare gatita in fiecare zi si eu nu-s dispusa sa fac asta?
Si revenind la motivare...motivarea cu amenintari n-a functionat la mine niciodata...oi fi eu balanta, da-s incapatanata rau...atat iti trebuie sa ma ameninti, ca fac fix contrariul...o suspectez pe mama ca imi zicea cateodata sa fac cate ceva la impuse tocmai ca sa nu fac...sau invers...
Asa ca motivari de genul asta nu vor exista cu Mihut...vor exista indrumari inspre a-si dezvolta abilitatile...vom incerca multe, vom ramane cu ce-i place si ce-l atrage...nu vad sensul sa-l chinui cu lectii de pian daca el n-are ureche muzicala...vom incerca sa invatam si sa ne faca placere, sa-i dau ce-si doreste la capitolul asta...ca se inscrie intr-un curent sau altul, nu conteaza, cat timp il vad invatand ceva si placandu-i...am socat pe cineva spunand ca eu nu am sa-i pretind lui Mihut sa faca facultate...daca va vrea, de bine, daca nu, la fel...dar am sa-i pretind sa faca ceva cu viata lui...ca va fi IT-ist sau va fi bucatar, important e sa faca ceva cu placere...si pentru asta voi incerca sa-l motivez cu laude, da stiu nu sunt in spirit Montessori, dar la mine functioneaza...si la tasu...si el e copilul nostru, deci poate ne mosteneste...il voi lauda cand va face ceva bine, il voi lauda si cand va incerca si nu va reusi din prima...il voi lauda pentru ca se straduieste...pentru ca asa vad eu viata...cu vorba buna, ajungi departe si mai ales, iti tii copilul aproape...eu si mama suntem exemplul viu al acestui mod de educatie..
Si ca fapt divers, pe vremea cand faceam cursuri ACCA(o acreditare internationala contabiliceasca), un curs era despre "Management of the people"..se vorbea despre motivarea pozitiva, cu laude si cea negativa, cu amenintari, in functie de fiecare angajat...exista oameni care performeaza la job doar prin prisma faptului ca ar pierde ceva daca nu o fac..stau si ma intreb, cum i-au educat parintii lor si cum i-au motivat de au ajuns asa? si sunt sigura ca parintii lor nu practicau attachement parentingul...pacat...

Iubirea naste iubire

Cred ca majoritatea ati vazut filmuletul de 3 secunde lamuritor in care Mihut e pupat cu mare drag de prietenutza lui...n-am sa ma arunc sa va povestesc cum se iubesc ei, pentru ca in fond ei sunt doi bebelusi..dar am sa va spun de unde vine aceasta afectiune...
Beelusa in cauza este mai mare decat Mihut cu 3 luni...este nascuta pe data magica de 13 octombrie, care ne-a purtat mie si taticului lui Mihut atat noroc pana acum...si o data in plus s-a dovedit cu veselie...cu mama ei m-am cunoscut la posta unde eram cu Mihut in Boba..m-a invitat in fata si i-am multumit..apoi ne-am raintalnit pe la parculetul din fata blocului...atunci am cunoscut si domnisoara...vesela, zambitoare si cu cei mai frumosi ochi pe care i-am vazut la o fetita...de atunci ne plimbam constant impreuna si am ajuns sa ne cunoastem...parintii domnisoarei sunt doi oameni frumosi si pe dinauntru si pe dinafara care se iubesc frumos...sunt doi parinti AP...isi iubesc si-si respecta copilul si vor sa-i ofere ce-i mai bun in viata...inclusiv o educatie care sa-i permita sa-si faca si ea la randul ei o familie frumoasa...ii ofera un exemplu in fiecare zi, desi ea e inca mica...dar obiceiurile bune sa invata din bebelusie...sunt genul de cuplu care nu tipa, nu fac scandal, nu isi arunca cuvinte...se inteleg frumos, discuta tot...iar fata le seamana...e un copil frumos, senin, vesel, bine dispus...intr-o zi acum putin timp, in care "avea toti pupicii la ea", mamica a intrebat-o: Il pupi si pe Mihu? s-a intins direct la el...stia foarte clar cine e Mihu si da, il simpatiza...si l-a pupat...un pup dulce de bebelusa frumoasa, care imi va ramane in amintire intotdeauna...zilele trecute am fost la ea de ziua ei de 11 lunitze si fiind in elementul ei, l-a mai pupat...atunci am reusit sa si filmez...acum o sa ziceti ca-s mama nebuna, ca pana ajung ei mari cine stie pe cine mai cunosc ...dar ce-si poate dori o mama altceva decat puiul ei sa fie iubit de cineva crescut cu aceeasi afectiune si dragoste? cu aceleasi principii si cu un model de familie de genul asta?  daca nu asa, barem sa fie prieteni, ca stim cu totii cat de rare sunt prieteniile de-o viata...dar eu traiesc cu speranta...ea e frumoasa si dulce si buna, o sa se bata baietii pe ea...dar nici Mihut nu o sa fie de lasat...asa-i?