O lectie de viata in Lego Duplo

Fi-miu e mare fan Lego, momentan Duplo. Avand in vedere ca tasu si Buni sunt ingineri de profesie, unchiu-su la fel, nu ma mira. Anul trecut , la Baby expo de toamna, avea 1 an si vreo 8 luni. Puteam sa il las linistita la standul Lego toata ziua singurel, ca tot acolo il gaseam si nu ar fi remarcat ca maica-sa nu e cu el. Atunci a descoperit el Lego. De atunci casa noastra s-a umplut incet si sigur de Lego.

Avand in vedere pasiunea lui si a lui taica-su, m-am bucurat cand am gasit un atelier de Lego organizat de Igloo care zicea ceva si de Lego Duplo, dar era pentru copii de la 3 ani. Cum ma stiti, sun si intreb: uite, pustiul meu are 2 ani si o luna, dar e foaaaaarte pasionat de Lego si vine cu tot cu taica-su la pachet. Doamna zice ca ok. Mai era si la 9.30 dimineata, ora care ne convine maxim din cauza de copil matinal care la 12 trebuie sa fie inapoi in patul lui la nani, altfel iese urat.

Zis si facut, sambata dimineata porneau ei spre Igloo. Ma duc sa imi fac treburile si eu, si pe la 11 ii sun. Mihu nu se dadea dus de acolo. Daca va intereseaza subiectul, va pun un link cu evenimentul de sambata asta aici. Vin ei inapoi, ma anunta tasu victorios ca exista sine de tren Duplo pentru trenurile noastre (astea ii plac cel mai mult lui Mihu, pune animalele si omuletii pe ele si le plimba). Mbon, luni dimineata la prima ora, comand setul de sine de tren, marti au venit. Aseara , adica marti seara, hai sa ne jucam cu ele.

Si constatam:
1. Trenurile normale nu se potrivesc pe sinele astea, iti trebuie trenul special
2.  O cutie cu sine nu iti ajunge sa faci un circuit cat de mic.

Ne ofticam eu cu tasu, facem planuri sa luam si trenul si inca niste sine etc..si ne uitam la copil.

Mihu se juca linistit pe sina incompleta care nu ducea nicaieri cu trenul lui care nu se potrivea..si cu ambulanta..si cu pompierul..si cu tot ce avea roti de prin casa..copilul era happy!!!!

Nu ii pasa ca nu era perfecta situatia.  El se juca si isi imagina mai departe restul.

Ne dam cate una peste frunte, recunoastem suprematia copilului in ale vietii si ne calmam.

Seara, cand m-am bagat in pat langa el, ma gandeam mai departe. Suntem asa preocupati sa fie totul perfect si asa dezamagiti si suparati cand nu e, ca pierdem tot hazul vietii. Partea proasta e ca lucrurile nu sunt niciodata perfecte, intotdeauna se poate mai bine, mai mult, mai ceva.. Si uitam sa ne bucuram de ce avem, asa incomplet si imperfect cum e in viziunea noastra. Dar copiii stiu mai bine ca noi. Unde si cand ne-am pierdut capacitatea asta sa ne bucuram de orice? De ce alergam dupa perfectiune desi la nivel logic stim ca nu exista? Cand si unde ne-am stricat asa rau?

Dar cum nimic in viata nu e ireversibil in afara de moarte si taxe, eu zic sa ne reparam. Ca noi ne-am stricat, noi putem sa ne revenim. Sa ne bucuram de orice chestie minora, sa nu mai asteptam ceva ce poate nu o sa vina niciodata. Pentru ca viata e aici si acum si trebuie traita frumos asa cum vine.

Si intre timp ne mai uitam de o cutie cu tren si sine J