marți, 23 februarie 2016

Incurajarile

Cu totii am auzit la viata noastra: Bravo!!!!! in cazul in care faceam ceva bine. Sau Rusine! In cazul contrar. De cand l-am nascut pe Mihu, tot am stat eu si m-am gandit si am cercetat si am decis sa nu folosesc aceste doua cuvinte. De ce? Pentru ca sunt generale si foarte abstracte si toata lumea le foloseste tot timpul.

Am dat peste o lista in engleza cu lucruri pe care ai putea sa le spui copilului in loc de Bravo al nostru, detaliind putin subiectul. Eu una, as vrea ca Mihu sa nu faca lucruri doar pentru ca ii spun eu bravo, doar pentru incantarea mea, ca nu-s eu buricul pamantului in viata lui. El e! Sa faca lucruri pentru ca ii place, pentru ca asa simte el. Normal ca o sa il ghidez inspre regulile generale de comportament si bun simt, dar as vrea sa vina din interiorul lui lucrurile astea.
Lista o gasiti mai jos:

























Cand am vazut-o, am sesizat ca ar fi utila daca ar fi tradusa ca sa o poti folosi instant in caz de lipsa de imaginatie la traducere , si asta incerc sa fac mai jos:


1



Va atrag atentia asupra faptului ca nici varianta in engleza, nici traducerea mea aproximativa nu contin negari, cuvinte negative. Incurajarile ar trebui sa fie pozitive, ca asta e scopul lor , sa spuna ce am facut bine.

Nu ajuta , din punctul meu de vedere, sa spui unui copil sa faca asta, pentru ca altfel se supara mama/tata/matusa/bunicul/pisoiul. Asta e management negativ, el va face de frica pierderii afectiunii. In schimb, faptul ca eu sunt mandra de el, spus echilibrat, nu la fiecare pas, e ceva pozitiv. Si mai pozitiva e validarea efortului depus de el, a reusitei sale, a recunoasterii sentimentelor.

V-am povestit ca evit destul de des cuvantul Bravo. Il folosesc foarte rar si doar cand e vorba de vreo reusita extraordinara, ceva iesit din comun. La un moment, Mihu incepuse sa faca B’avo!! Si sa aplaude singurel…mda, nu eram foarte multumita. Cu urmatoarea ocazie cand a facut ceva greu , i-am spus eu Bravo si i-am explicat ca asta e chiar ceva deosebit si acum spunem Bravo, nu tot timpul si la orice. In rest ii spun multumesc, ii laud in doua cuvinte actiunea. Acum pot proceda asa pentru ca e mai maricel si intelege multe cuvinte. La un an mi se parea greu de aplicat strategema asta.
Cand a inceput sa ma imite cand salutam sau spuneam Multumesc si La revedere, i-am subliniat ca uite ce bine e cand te poti exprima singur, asta e o chestie de care poti fi mandru. I-au lucit ochii si am stiut ca e mandru.

Cand l-am rugat sa imi aduca/duca ceva si a facut-o, i-am spus ca m-a ajutat foarte mult si ii multumesc. Iar i-au lucit ochisorii. In principiu, ei se nasc dorind sa ne faca pe plac si sa obtina afectiunea noastra. Ceea ce ar trebui sa stim toti este ca afectiunea trebuie sa fie neconditionata , iar noi sa le ghidam comportamentul nu prin santaj, ci prin incurajari pozitive si blande, pentru a consolida acest comportament pentru o viata intreaga , nu numai pana cand ies de sub influenta noastra.

PS: Daca vi se pare utila traducerea mea, puteti s-o salvati ca poza si eventual sa o dati si mai departe. Daca aveti idei mai bune de traducere, chiar va rog sa imi spuneti.



luni, 22 februarie 2016

O zi buna

O zi buna nu e una usoara.....e una in care ai facut fata cu brio unei probleme si ai rezolvat-o astfel încât Mihu sa si învețe ceva din ea..azi a fost o zi buna...


Asta am scris eu pe wallul blogului aseara…sa va si detaliez.

Am avut un week-end tare frumos. Mult asteptat si necesar. Tati s-a intors vineri la noi, Mihu era in culmea fericirii, nu mai lasa din mana masina de pompieri pe care i-o adusese (teoretic, ca practic a scos-o ma-sa de la rezerve :D), o arata tuturor si spunea ca e de la tati.

Sambata si-a petrecut ziua cand cu mine, cand cu tati, ca sa mai rezolvam si noi cate ceva urgent. Dar a fost o zi linistita si frumoasa.
Duminica in schimb am fost impreuna, toti trei, peste tot. Dimineata , la Ferma Animalelor, unde ne-am distrat foarte bine, am hranit tot ce se putea, am vazut tot ce se putea. Ne-am intors acasa, am mancat, am dormit. Cum Mihu s-a trezit devreme din somnul de pranz , am zis noi sa facem o aroganta si sa mergem si la targul de dragobete de la muzeul taranului roman. Ne-am dus si ne-am mai plimbat si pe acolo, si ne-a facut cu ochiul ciocolata de casa. Bineinteles ca nu am scapat sa ii dam si lui Mihu, care ca sa dovedeasca ca ii seamana si mama-sii o voia doar pe cea neagra, aia alba era bleah.

La un moment dat, Mihu a inceput sa chiraie: Acasa!!!! Pe tonul ala: mai usernicilor, mie mi-a ajuns, hai sa mergem si noi acasa o data!!! Ne-am conformat. Ajunsi in fata blocului, am dat sa mergem pana la Mega. Suparare mare pe Mihu: Acasaaaaaaaaaaaa!!!! Bine, mergem la magazinul de la colt ca nu mai aveam paine si mergem acasa..Deja imi dadusem seama ca a fost cam prea mult.
Totul bine, copilul agitat tare. Tasu: ce-o fi avand? Ce-o fi mancat? Aaaaa…ciocolata? Remember that? Mda, uitasem.

Ne ducem la culcare si uite cum isi scoate nasul problema noastra. De ceva timp, are tendinta sa loveasca cu picioarele sau cu mainile si rade. Cred ca am repetat de sute de ori propozitia: Nu lovim pe nimeni, nu facem sa doara pe nimeni!
Mda, Mihu continua, instinctul meu de fight or flight intra in actiune, ma ridic si plec. Vine dupa mine, il duc inapoi. Iar ma carpeste, iar plec..il aud plangand cu tasu: maaaaamiiiiiii!!!
Ma intorc framantandu-mi mintile ce si cum sa fac..ii mai spusesem ca daca vrea, poate da cu picioarele in saltea sau intr-o perna…da, dar perna nu face: Auuuu, nu are haz. Cu ocazia asta i-am si spus ca nu e amuzant sa lovesti pe cineva, pentru ca ma deranja foarte tare ca si radea dupa ce lovea…El repeta: A-muuuuu-zaaaaat!

Si ma loveste o idee, pornind de la pasiunea lui pentru numarat: Mihu, hai tu lovesti cu picioarele in saltea sau in perna , unde vrei tu, si mama numara de cate ori poti! Ching-ching!!!! I s-au aprins toate beculetele. Si uite cum se arcuieste el de spate si-si arunca amandoua picioarele lovind cu toata forta in saltea si spune: Unuuuuu! Si asteapta…Unu! Ii confirm eu..Zbang! Doiiiii! Si eu: doi…etc…cu ocazia asta a numarat singur pana la 6, l-a sarit pe 7 care nu ii place, a trecut la 8, sarit si pe 9 care tot nu ii place, nu ma intrebati de ce si ZEEEEEEECEEEE!!!!! (zece e numarul lui favorit pentru ca noi stam la etajul 10 )

Si de la capat….dupa doua ture s-a mai linistit si am discutat. I-am spus ca il iubesc si inteleg ca a fost o zi grea si ca a fost prea mult sa mergem in doua locuri in loc de doar unul, cum facem de obicei, ca eu am gresit aici. Ca am inteles ca avea nevoie sa se descarce cumva (nu am pomenit termenul ciocolata ca nu voiam sa-mi dau foc la valiza singura, dar mi-am facut o nota mentala) si uite ca impreuna (ii place foarte mult sa facem IMPREUNA..orice) am gasit o solutie buna si ne-am si distrat. El deja era muult mai calm si mai cooperant. Am mai discutat si ce inseamna cuvantul amuzant, care I se lipise de memorie, ca e ceva placut, care te face sa razi, dar musai placut, da?

Phiuu! Si da,mi-a trecut prin minte in momentul critic sa-i lipesc si eu o palma pe copan cu titlul: Vezi cum doare??? , dar stiam ca asta nu e o cale pe care sa vreau sa o apuc, desi e foarte tentanta in momentele de criza.

A adormit, am iesit cu tasu din camera si i-am povestit ca astea-s momentele mele de glorie, nu zilele in care Mihu e linistit si cooperant..sunt momentele cand as da cu el de toti peretii si cand as tipa la el, si nu o fac…si gasesc resurse in mine sa gestionez o situatie cu potential exploziv asa incat sa inteleg de unde vine un comportament nedorit, sa vad cum il fac sa se transforme intr-un comportament acceptabil si cum ii explic. Cand a mai si invatat ceva din situatie, deja ma simt SuperWoman. Pentru ca ii sunt datoare cu asta. El se exprima cum poate si gestioneaza ce poate si la varsta lui, partea asta e destul de limitata. Si da, chiar daca eu i-am spus de sute de ori ca nu lovim pe nimeni, lectia asta e departe de a fi invatata, va mai dura ani intregi, poate si mai mult.

Apreciez totusi ca acest comportament iese la iveala doar cu mine si tasu, dar cu precadere cu mine, ceea ce imi spune ca face parte dintr-o defulare a zilei respective, pe care se simte in siguranta sa o faca doar cu noi, si mai ales cu mine. Pentru ca are incredere absoluta in mine.
Si asta mie imi e suficient, asta imi da mie putere sa aleg in momentele critice, sa nu cedez tentatiei de a alege calea mai usoara pentru mine. Pentru ca intotdeauna calea mai usoara pentru mine, nu este cea buna pentru el.

Amuzant, nu? J

vineri, 12 februarie 2016

Vorbim?

Cum sa nu? Si in somn…dar cum vorbim? Asta e intrebarea..

In cazul nostru, vorbim cu cat mai putine diminutive. Si pentru cei carora li se pare dragalas sa spuna catelusul in loc de catel/caine sau dintisorul in loc de dinte, le ofer cateva motive:

1.       Cand folosesti terminatia de diminutive, cuvantul se lungeste…aham, nu te-ai gandit la asta…cand Mihu a inceput sa rupa ceva verbal, folosea cate o silaba ca sa iti denumeasca ce voia, ca mai mult nu putea. Apoi a trecut la doua, momentan e cam la trei. Ei, ia despartiti voi in silabe “dintisorul”…aaaaa, are vreo 4. Pe cand dinte are doar doua, deci e mai usor de pronuntat. CCTD sau QED, cum obisnuia proful meu de mate sa spuna.
2.       Probabil ati observant ca diminutivele au aceeasi forma pentru multe cuvinte. Adica terminatia e aceeasi, de exemplu catelusul, piciorusul, X-ulusul…mno, copiii cand incep sa vorbeasca (sau cel putin fi-miu si prietenii lui) cam au tendinta sa spuna ultima silaba. Poi ia tu si ghiceste la care ‘uuuuusuuuuu’ se gandea el si pana termini de gandit, ia si un tantrum bonus, ca deh, copilul vede ca nu intelegi si e frustrat ca nu reuseste sa se faca inteles.
3.       Oricat de dragalas ni s-ar parea sa le dragalim pe toate,  datoria noastra ca parinti e sa ii ghidam si sa le aratam lumea asa cum e. Asta se aplica si la vorbit. In afara de cazul in care voi la serviciu va exprimati cu : Sefuletule, ia de-aici raportelul ala despre care am vorbit la telefonas!, de ce ati face chestia asta cu copilul?


Sa nu credeti ca eu nu gresesc, Doamne fere! O comit si eu de cateva ori pe zi. Dar ca sa raspund celor care ma vor blama pentr standard duble, macar incerc. Daca incerc si imi setez mental chestia asta, nu imi va iesi in 100% din cazuri…dar un procent de 50-75% tot scot. Daca nu incerc, procentul ala e de fix 0%.

O chestie noua pe care o exersez cu Mihu in privinta vorbirii la capitolul diminutive cand le scap, e explicatia: Mihu, uite, mana ta e mica si atunci ii putem spune manutza…mana mamei e mai mare si atunci ii spunem mana. Mihu are 2 ani si intelege conceptele de mai mic si mai mare, pentru copiii mai mici nu stiu cum ar merge procedat.
La fel, in urma explicatiilor date in plimbarile noastre pe Calea Rahovei, am vazut ca foloseste cuvantul Caine pentru a denumi un exemplar mai mare. La cei mici, le spune Catzel. Deci dati din gura si explicati-le tot ce va vine in minte, pentru ca veti fi uimiti cate se prind de ei.

Alta instanta in care am vazut ce bine ii prinde faptul ca ne straduim sa vorbim cat mai correct, a fost cea in care treceam pe langa strada unde locuieste Emma a lui.
-          Casa!!!
-          Casa? Eu nedumerita..
-          A Emmei!!!
-          Aha…
Nu era casa lu’ Emma sau mai stiu eu ce…era casa Emmei…cum e si bluza mamei mai nou…


Exemplul personal e una din cele mai bune lectii pentru copiii nostril. Ei invata de la noi si depinde de noi ce ii invatam, pentru ca lectiile acestea nu se predau intr-un anumit moment, ci tot timpul prin ceea ce facem. Si in privinta limbajului si a oricarui alt lucru.

Si pentru ca nu-mi doresc sa va dau impresia ca traim intr-o bula roz unde totul e perfect, Mihu spune: Acuma! Mda, eu spun asa. I-am spus ca nu e correct si ca se spune acum, nu acuma. Raspuns: Mami! Da, puiule, stiu ca eu spun asa, uite, o sa incerc sa ma corectez si sa vorbim amandoi corect, e bine asa? El entuziasmat: Anandoi!


Concluzia: Nu suntem perfecti, dar putem incerca sa fim mai buni, mai corecti, in tot ce facem. Ei sunt dispusi sa ne ierte si sa ne iubeasca asa cum suntem, fara sa ne faca reprosuri.